Iubitorii turismului gorjean și nu numai pot alege dintre cele peste 35 de trasee montane principale ori secundare, 4 zone speologice unde pot vizita și, de ce nu, explora peșteri și avene ori parcurge canioane, 3 perimetre de alpinism și escaladă cu trasee omologate, zone amenajate pentru activități de zbor cu parapanta ori deltaplanul, trasee de mountain-bike sau 4×4 și, nu în ultimul rând, trasee de coborâre pe ape repezi.
Zona Munților Vâlcan cuprinde 10 trasee turistice montane și unul de creastă, două zone de interes agroturistic și etnofolcloric, precum și o zonă de alpinism și escaladă omologată (Cheile Sohodolului), unde, cu câțiva ani în urmă, s-a disputat chiar o etapă din Campionatul Național de Escaladă și Alpinism.
Perimetrul Cerna–Mehedinți–Godeanu este compus din 8 trasee montane pedestre, 3 trasee de creastă și două zone de interes ecoturistic (Padeș–Valea Mare și Cerna Sat–Izvoarele Cernei).
Masivul Parâng are în compunere 10 trasee montane pedestre și unul de creastă, 4 zone de interes agro- și ecoturistic (Lainici, Rânca, Baia de Fier și Polovragi), 2 zone de alpinism cu trasee omologate și una de schi (Rânca).
Pentru cei interesați, Gorjul dispune de un număr impresionant de peșteri și avene, ce sunt grupate în mai multe perimetre speologice (Polovragi, Baia de Fier, Lainici, Sohodol, Șușița Verde și Șușița Seacă, Pocruia, Cloșani și Motru Sec). O parte din cele peste 2.000 de cavități conțin forme și fenomene carstice deosebite, ce impresionează ochiul.
Gorjul deține, la acest capitol, chiar două superlative naționale (cel mai adânc puț subteran și cea mai mare stalagmită, la două cavități localizate în masivul Pleșa Sohodolului), precum și fenomene foarte rare chiar la nivel european (câmpurile de lapiezuri dintre Șușița Seacă și Sohodol, depozitele de terra rossa și, de ce nu, Inelul de Piatră de pe Cheile Sohodolului, pe unde se presupune că a fost vechiul curs al râului Sohodol, de acum câteva milioane de ani, când apa nu începuse eroziunea calcarelor a ceea ce astăzi numim Cheile Sohodolului).
Iată, așadar, o bogată ofertă pentru cei îndrăgostiți de munte, alpinism, escaladă, speologie și, de ce nu, canyoning, rafting și fotografie montană ori speologică. Totuși, înainte de a se avânta în practicarea sporturilor montane, fie ca montaniard sau speolog cu experiență, fie ca învățăcel, trebuie să cunoaștem câteva lucruri despre riscurile ce pot apărea la tot pasul, ignorarea acestora nefiind nicidecum o soluție de luat în seamă.
Câteva păreri sau, haideți să le zicem, învățăminte decantate din experiența ghizilor montani ori de speologie profesioniști, montaniarzilor cu mare experiență în sporturile montane de vară și iarnă, schiorilor experimentați, ar putea fi luate în seamă, cu precizarea că aplicarea corectă a acestora în teren ar putea salva o viață sau mai multe.
Majoritatea sporturilor montane sunt considerate activități extreme. În cursul practicării acestora, doza de pericol poate fi mai mare sau mai mică, în funcție de activitatea desfășurată. Prin cunoștințe și pregătire, participanții caută să reducă această doză la un nivel cât mai mic.
Limita personală a responsabilității nu o cunoaște cu exactitate decât cel în cauză, niciodată altul. Această limită, scria un cunoscut alpinist, exclude acel domeniu al sporturilor montane ce se identifică cu un joc de noroc.
Aici se situează activitățile umane caracterizate prin pericole obiective: escaladele la care predomină, de la început, condițiile meteo proaste, escaladele la care echipamentul nu corespunde scopului propus, acolo unde ambiția și teribilismul fac ca limita posibilităților proprii să fie uitată și, în fine, mersul solidar pe munte.
În funcție de proveniența lor, se pot defini două categorii de pericole: subiective și obiective, amândouă aproape la fel de importante.
Totuși, la ora actuală, se consideră că pericolele subiective fac cele mai multe victime în munți. Acest fel de pericole își au geneza în însuși subiect, în cazul nostru practicantul unui sport montan, și depind în cea mai mare măsură de intelectul său. Un loc important îl ocupă ignoranța, însoțită de neglijență și delăsare.
Înainte de a face primul pas în practicarea sporturilor montane, este neapărat nevoie să cunoaștem bine terenul de joc, muntele în cazul nostru, sub toate aspectele sale, să ținem cont de regulile „jocului” și să învățăm din experiența altora. Dacă este posibil, trebuie urmate cursuri de specialitate sub supravegherea unor instructori calificați.
Experiența se câștigă parcurgând, la început, trasee ușoare, necesare formării deprinderilor de a învinge greutățile, la început mai mici, iar cu timpul mai mari și mai complexe. Nu trebuie să ne hazardăm de la început pe trasee lungi, dificile și pe vreme nefavorabilă.
Toate sporturile legate de munte necesită o bună condiție fizică, iar aceasta se obține prin antrenament pe „terenul de joc”, adică muntele, în cazul nostru.
O sursă importantă de pericole o constituie oboseala, ce conduce la slăbirea rezistenței fizice și a atenției, cu neglijarea regulilor muntelui. În acest sens, se poate aminti alimentația corespunzătoare pe munte și trebuie acceptată ideea că nu trebuie să se ajungă până la epuizarea totală a resurselor fizice, ci alimentația să se facă rațional, pentru a se completa caloriile consumate prin efort.
Principalele aptitudini și calități pentru practicanții sporturilor montane sunt fie înnăscute, fie dobândite prin școală și educație.
Pericolele obiective își au natura în „obiect”, deci în natura înconjurătoare. O mare atenție trebuie acordată banalului mers, mai ales pe porțiuni de iarbă ce alternează cu trepte stâncoase verticale. Adesea, un traseu montan pare, la prima vedere, foarte simplu, dar, în realitate, el este extrem de periculos prin iarba udă, porțiuni de mușchi umed și chiar pasaje de stâncă înierbată.
Nu mai puțin periculoasă este stânca friabilă, degradată de acțiunea agenților externi. Vizibil sau mai puțin vizibil, orice stâncă suferă de pe urma factorilor externi și acest lucru trebuie verificat de fiecare dată când avem de-a face cu porțiuni de stâncă friabilă.
De asemenea, trebuie evitată dislocarea de pietre, care pot constitui adevărate proiectile pentru cei aflați mai jos. Porțiunile de stâncă friabilă se pot recunoaște ușor după conurile de grohotiș aflate la baza lor. Alt pericol îl reprezintă înghețul și dezghețul succesiv, care, în munții noștri, se produce, de regulă, la sfârșitul iernii. Aceste fenomene, ca și ploile torențiale, pot provoca căderi de pietre izolate sau, în avalanșe, până la dislocarea de lespezi întregi.
Pentru parcurgerea unui traseu de escaladă, un bun indiciu îl poate constitui stratificarea stâncii, care poate fi înclinată în jos, ca țiglele de pe casă, sau în sus, ca o adevărată scară naturală.
Stânca udă și, în special, cea acoperită de mâzgă este cu mult mai alunecoasă decât cea uscată, astfel că anumite pasaje, care pe vreme bună se trec ușor, în stare udă devin de netrecut.
Mugurel PETRESCU, fotografii autor
