În Duminica a 9-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 3, 9-17; Ev. Matei 14, 22-34 (Potolirea furtunii); glas 8, voscr.9, textul Evangheliei care se citeşte la Sfânta Liturghie ne aduce în faţa ochilor minţii o minune a Mântuitorului Hristos şi devine evident că este mult mai important felul în care a fost concepută această minune, iar, după o lectură atentă a textului biblic, observăm faptul că este o minune plină de înțelesuri și semnificații duhovnicești, mai cu seamă pentru omul zilelor noastre, pentru că deschide un altfel de orizont al înțelegerii acestei întâmplări pentru noi, cei de astăzi, care ne aflăm la aproximativ două mii de ani distanță de la această întâmplare. Evanghelia ne mai demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeul-Om. Dar, omul obişnuit are libertatea să vrea sau să nu vrea, să vină la biserică sau să nu vină la biserică, are libertatea să postească sau să nu postească, este liber să trăiască în curvie, dar omul este liber şi chemat în Biserica lui Hristos ca să se cunune şi să aibă cu soţia lui o relaţie normală, este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească. Totuşi, putem surprinde şi un moment de echilibru la Dumnezeu, pentru ca răul să nu biruie binele, de aceea, devine important ca din când în când, să producă Dumnezeu acest echilibru care vine şi asupra noastră, după multă vreme de aşteptare.
Dumnezeu ne-a tot aşteptat mereu, iar, Iisus Hristos vine şi ne spune că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi, iar, dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie să acceptăm şi ceea ce ne spune El, pentru că încet-încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria noastră hotărâre, de mai multe ori, poate de sute de ori unii, mai ales că în Taina Spovedaniei, noi am acceptat să fim fiii, ucenicii şi propovăduitorii Lui, fiindcă Dumnezeu ne poartă în multe furtuni care ne pot răsturna corabia gândurilor, apoi, ne întinde mâna, ne apucă de mână, ne salvează, ne mustră, dar, în realitate, suntem vii!
,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”!
Aşadar, în Duminica a 9-a după Rusalii, putem constata că marea învolburată înseamnă chiar lumea de astăzi în care trăim, cu bune și cu moment grele, unde noi suntem expuși la multe și diverse provocări care ne afectează în mod direct sau indirect, iar, această mare zbuciumată nu are o hartă propriu-zisă sau vreun substrat de izbucnire furtunoasă, când vântul este împotrivă, așa cum a fost și la a patra strajă din noapte, cum textul Sfintei Evanghelii ne spune: «În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului (Matei 14, 22-34), aşa că surprindem un text care ne sugerează faptul că Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală, dar, nu biserica de zid, nu preoţii sau episcopii sau patriarhii sau credincioşii, ci, toţi la un loc, văzuţi ca instituţie dumnezeiască şi omenească. Prin legile ei, Biserica vine cu anuite reguli, iar, din moment ce ai acceptat să fii în Biserică, regulile instituite ca legi devin obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului, şi dacă omul acceptă să fie ucenic, atunci trebuie să respecte aceste reguli. Fiecare credincios, dacă se uită în jurul său, ba vede unul mai bătrân, ba unul mai tânăr, deci, înseamnă că fiecare şi-aduce aminte că a fost şi el tânăr, dar fiecare-şi aduce aminte şi că va fi bătrân, de aceea, trebuie să nu pierdem nimic din bucuriile şi frumuseţile vieţii, pentru că numai Dumnezeu ne poartă în multe furtuni care ne pot răsturna corabia gândurilor, apoi, ne întinde mâna, ne apucă de mână, ne salvează, ne mustră, dar, în realitate, suntem vii!
,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
În cele din urmă, să spunem că toţi în acestă viaţă suntem încercaţi de necazuri, adică, de valurile care lovesc barca vieţii noastre zi de zi, deoarece, fiecare în parte şi toţi la un loc, în comuniune, călătorim pe o mare în furtună, dar, să nu deznădăjduim pentru că la capăt ne aşteaptă limanul. Cei care vrem să ne mântuim, aici, pe acest pământ, vom trece prin necazuri, multe necazuri, aşa cum o spune Însuşi Dumnezeu: ,,Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22), ca să ne învrednicim Împărăţiei celei cereşti, aşa că se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor, dar, să nu deznădăjduim, pentru că acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, va fi mântuit! Dar, pentru a străbate valurile vieții, trebuie să avem o credință lucrătoare, fiindcă, indiferent dacă ne convine sau nu, la Dumnezeu nu merge cu jumătăți de măsură. Deci, să nu fim «puțin credincioși», așa cum Domnul Iisus Hristos S-a adresat lui Petru (14, 31), și nici să ne îndoim în sinea noastră, pentru că Hristos este întotdeauna la cârma corabiei, ca un comandor iscusit de la Care învățăm cu timpul că trebuie să fim oameni echilibrați chiar și atunci când puntea se clatină, deci, să știm să ne raportăm la schimbările de vânt. În viaţa reală, valurile și «viforul ispitelor» ne copleşesc, atunci când ne îndepărtăm de corabie, care simbolizează Biserica, stâlp și temelie adevărului, când valurile înspumate ne clatină și atunci când nu ascultăm de învățăturile lui Dumnezeu și ale părinților, când nu postim, nu ne spovedim și nu participăm la slujbele bisericii, adică, nu ducem o viață plăcută lui Dumnezeu! În concluzie, să nu ne temem de furtuni, adică, de necazurile vieții cu care, la un moment dat, toți suntem încercaţi, mai ales că în viață nu există doar bucurii, ci și tristeți, iar, uneori, valurile sunt blânde și te duc încet către țărmul dorit, alteori, vin furtuni și valuri mari care ne rostogolesc şi ne înricoşează, care ne udă și ne induc teamă, dar, important este să nu deznădăjduim, pentru că, prin rugăciune, cu Voia Lui Dumnezeu, la un moment dat, totul se va liniști! Aflându-ne la începutul Postului «Adormirii Maicii Domnului», se cuvine, așa cum ne spun aceste versuri inspirate și care sunt închinate Maicii Preacurate: ,,Călători pe-o mare,/ Veșnic tulburată,/ Noi ne-am pus în tine,/ Chiar nădejdea toată”, aşa că, fără încrederea în Dumnezeu, în Maica Domnului și în Sfinți, rămânem neputincioși înaintea necazurilor și a ispitelor! Dar, trebuie să îndrăznim și să fim cât mai insistenți în rugăciune, prezenți în casa lui Dumnezeu, cu precădere, să învățăm cu toții să nu ne temem de valurile vieții, ci să le folosim pentru a înainta și a trece senini prin toate, urcând duhovnicește de pe pământ la cer, unde orizontul devine mai larg și sufletul mai adânc, mai curat, țintind Împărăția cea veșnică a Preasfintei Treimi, pentru că în Atotputernicia Sa, numai Dumnezeu ne poartă în multe furtuni care ne pot răsturna corabia gândurilor, apoi, ne întinde mâna, ne apucă de mână, ne salvează, ne mustră, dar, în realitate, suntem vii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
