Nuci din Uzbekistan, castraveți din Vietnam, vișine din Polonia. Pe raft – marcă românească. În borcan – materia primă a altora. Este imaginea unei țări agricole care produce mult, dar pierde exact acolo unde se câștigă banii: la procesare.
România dispune de milioane de hectare de teren agricol, produce cantități uriașe de cereale, fructe și legume, dar continuă să importe masiv produse alimentare. În 2025, deficitul comercial la alimente, fără cereale și animale vii, a ajuns la aproximativ 6,3 miliarde de euro. Suntem pe deficit la 14 dintre cele 15 mari categorii de produse alimentare.
Nu mai vorbim despre un accident. Vorbim despre un model economic greșit. Fermierul român seamănă, investește, suportă seceta, dobânzile, motorina și îngrășămintele. Recoltează și, de multe ori, este obligat să vândă repede și ieftin.
De aici începe profitul altora. Materia primă pleacă, este procesată și ambalată, apoi revine pe raft la un preț mult mai mare. România rămâne cu munca și riscul.
Alții păstrează valoarea adăugată. Situația devine absurdă: procesatori români ajung să importe nuci din Uzbekistan, castraveți din Vietnam sau vișine din Polonia, iar produsele sunt vândute ulterior sub mărci românești. Cifrele sunt greu de ignorat. Numai la preparatele din fructe și legume – conserve, bulion, murături, dulcețuri, compoturi sau sucuri – România a avut în 2025 un deficit de aproximativ 513 milioane de euro. Peste jumătate de miliard de euro într-un singur an!
Problema nu este că România nu poate produce. Problema este că România nu procesează suficient din ceea ce produce. Ne lipsesc fabricile, depozitele frigorifice, centrele de colectare și contractele solide dintre fermieri, procesatori și marile magazine. Polonia a construit această industrie. România a preferat să exporte materia primă.
Iar fermierul plătește primul factura. În anii cu producție bună, prețurile se prăbușesc. Marfa trebuie vândută rapid. După câteva luni, aceeași țară care nu știa ce să facă cu producția propriilor agricultori cumpără alimente procesate din import.
De 35 de ani finanțăm agricultura, însă prea puțin industria din spatele ei. Nu este suficient să producem roșii dacă importăm bulion. Nu este suficient să avem livezi dacă importăm compot și suc. Nu este suficient să cultivăm milioane de hectare dacă exportăm recolta și cumpărăm produsul finit.
Aici este adevăratul eșec: România exportă munca fermierului și importă profitul altora. Ne lăudăm cu pământul fertil, dar golim țara de valoare adăugată. Iar la final rămâne imaginea perfectă a acestei neputințe economice: România pe etichetă. Importul în borcan.
Dragoș Ionică
