Nu este nevoie să-i tai unui pensionar 500 de lei din pensie sau unui angajat câteva sute de lei din salariu ca să-l faci mai sărac. Există o metodă mult mai discretă: îi îngheți venitul, lași prețurile să crească și inflația face restul. Pe hârtie, omul primește aceiași bani. În viața de zi cu zi, poate cumpăra tot mai puțin cu ei.
Aceasta este una dintre cele mai dureroase realități economice ale României din 2026. Valoarea punctului de referință folosit la calcularea pensiilor a rămas la 81 de lei, în timp ce inflația anuală a ajuns la 10,4% în iunie. Cu alte cuvinte, veniturile au fost înghețate, prețurile nu.
Realitatea PLUS estimează că neaplicarea indexării pensiilor poate însemna, în medie, o pierdere de aproximativ 535 de lei lunar, adică 6.420 de lei într-un an și 12.840 de lei în doi ani. Este o estimare, nu o pierdere identică pentru fiecare pensionar, însă fenomenul pe care îl descrie este cât se poate de real: inflația mănâncă în fiecare lună din valoarea banilor.
Un pensionar poate vedea în continuare 3.000 de lei pe talon, numai că acei 3.000 de lei nu mai cumpără ceea ce cumpărau în urmă cu un an sau doi. Mâncarea este mai scumpă, energia costă mai mult, serviciile s-au scumpit, carburanții apasă asupra costului aproape fiecărui produs transportat, iar taxele suplimentare introduse în economie ajung, într-o formă sau alta, tot în prețul plătit de consumator.
O inflație anuală de 10,4% înseamnă, simplificat, că un coș de bunuri și servicii care costa 1.000 de lei cu un an înainte ar costa aproximativ 1.104 lei, dacă evoluția sa ar urma media indicelui prețurilor de consum. Diferența de 104 lei nu vine de la Guvern. Vine din buzunarul aceleiași familii.
Problema depășește însă cu mult situația pensionarilor. În mai 2026, câștigul salarial mediu net a fost de 5.684 de lei, cu numai 3,2% mai mare față de mai 2025. Dacă venitul nominal crește mult mai încet decât prețurile, majorarea de pe fluturaș devine aproape o iluzie. Românul poate câștiga mai mulți lei și, simultan, să fie mai sărac.
Aici începe adevărata problemă a economiei. Puterea de cumpărare pierdută nu dispare pur și simplu dintr-un tabel statistic. Se vede în magazin, acolo unde oamenii renunță la produse. Se vede în restaurante, în servicii și în comerț. Se vede în firmele care vând mai puțin, amână investiții și devin mai prudente cu angajările. Iar economia care încetinește produce, inevitabil, mai puține venituri și pentru stat.
Ajungem astfel la marele paradox al austerității românești: statul încearcă să-și repare propriul deficit transferând o parte din problemă în bugetele populației și ale companiilor. Crește taxe, îngheață venituri, lasă inflația să erodeze puterea de cumpărare, apoi se miră că economia încetinește și încasările nu evoluează conform așteptărilor.
Guvernanții vorbesc despre deficit, consolidare fiscală, jaloane și echilibre bugetare. Pentru omul obișnuit există însă un indicator mult mai simplu: câte produse poate pune în coș cu banii câștigați într-o lună. Acolo se măsoară nivelul de trai, nu în comunicatele ministerelor.
Inflația funcționează asemenea unei taxe pe care nimeni nu o vede distinct pe bonul fiscal. Este plătită zilnic la supermarket, la pompă, la farmacie, pe factura de energie și la plata serviciilor. Iar cei mai loviți sunt tocmai oamenii cu venituri fixe sau cu venituri care cresc mai lent decât prețurile.
Poți îngheța prin lege punctul de referință al pensiilor și poți limita salariile prin ordonanțe. Nu poți îngheța însă prețurile și nici nevoile unei familii. Iar o țară nu-și rezolvă problemele economice sărăcindu-și cetățenii. Doar mută deficitul din bugetul statului în milioane de bugete de familie. Factura rămâne aceeași. Se schimbă doar cel care o plătește.
Dragoș Ionică
