Printre rânduri, o lume interioară
Într-o epocă dominată de viteză şi superficialitate a discursului public, apariţia unei cărţi precum „Trăiri şi gânduri printre rânduri” semnată de Gheorghe Roşoga vine ca un exerciţiu de recuperare a interiorităţii. Cartea nu-şi propune să impresioneze prin spectaculos narativ sau prin construcţii epice elaborate, ci invită la o lectură lentă, reflexivă, aproape confesivă în care cititorul devine martorul unei conştiinţe în dialog cu sine însăşi. Titlul sugestiv şi pragmatic indică direcţia fundamentală a demersului: „trăirile” – materia primă a existenţei, sunt filtrate şi reorganizate în „gânduri”, iar adevăratul sens se ascunde „printre rânduri” într-un spaţiu subtil al sugestiei şi al interpretării. Dacă Platon considera esenţele particulare idei, Gheorghe Roşoga le consideră gânduri şi trăiri fără de care omul nu poate exista ca fiinţă. El afirmă că trăirile şi gândurile există şi aparţin fiinţei umane şi modului de existenţă al acesteia, dar în mod cu totul special oamenilor de la ţară, din lumea satului. În general, cartea prezintă un mozaic de episoade narative şi lirice, analizând spaţiul identitar oltenesc şi românesc, reuşind să prezinte contrastele vieţii rurale cu tradiţiile şi obiceiurile specifice ţăranului român, cu mentalităţile unei lumi aflate în plin proces al transformării într-o societate în continuă schimbare, sub tăvălugul nemilos al globalizării.
Cartea este un document inestimabil pentru generaţiile viitoare, având în vedere faptul că globalizarea şi digitalizarea aflate în plin proces de evoluţie vor eroda specificităţile culturale locale. Textul acestei cărţi nu doar documentează ci şi antamează reflecţii asupra tradiţiilor, obiceiurilor şi asupra tuturor valorilor spaţiului rural.
Cartea domnului Roşoga ne prezintă în prima ei parte un omagiu adus părinţilor, familiei în care a crescut şi s-a format, precum şi momente şi întâmplări din copilărie. Din lecturarea povestirilor observăm că autorul urmăreşte să aducă în faţa generaţiei de astăzi lumea satului în care el s-a născut şi a crescut, trăsăturile părinţilor şi bunicilor din acea perioadă, când oamenii erau cu adevărat oameni şi când parcă Dumnezeu se plimba bucuros pe pământ, mulţumit de modul cum se comporta şi trăia lumea.
Edificatoare sunt în acest sens povestirile „Eu sunt fiu de ţăran”, „De-ale lui Gheorghe”, „Eu şi gândurile mele” etc. La fel ca şi la Toma d’Aquino, autorul acestei cărţi ne arată că viaţa oamenilor din lumea satului avea ca scop apropierea şi credinţa în Dumnezeu până la asemănarea cu el prin contemplaţie, iubire şi sfinţenie. Sunt multiple întâmplările care se petreceau pe vremuri în lumea satului şi autorul a reuşit cu o performanţă debordantă să le ilustreze atât în cântecele sale, ca interpret de folclor, cât şi în creaţiile sale narative şi lirice din această carte, dovedindu-se a fi nu numai un rapsod de excepţie dar şi un scriitor talentat.
Cert este că surprinde admirabil lumea satului oltenesc pe o îndelungată perioadă de timp, dovedindu-se un fin cunoscător al acesteia, datorită educaţiei sale, vocaţiei şi profesiei temporare de cadru didactic, iar apoi prin intrarea sa în lumea folclorică ce i-a facilitata această cunoaştere, dar şi prin munca neobosită în calitatea sa de cercetător şi interpret de folclor.
Din păcate, astăzi sunt din ce în ce mai puţini scriitori care să prezinte în creaţiile lor lumea satului, tradiţionalul românesc. Tot mai puţini se apleacă asupra aspectelor din acest domeniu, însă cartea domnului Gheorghe Roşoga surprinde cu simplitate situaţii şi întâmplări pe care le prezintă cu francheţe impresionând cititorul. Informaţiile cu valoare etnografică despre tradiţii şi obiceiuri fac din această lucrare o carte document pentru viitor.
Eu şi gândurile mele
A doua parte a cărţii, intitulată „Eu şi gândurile mele”, este mai degrabă un strigăt în versuri, cu poveşti rimate, evenimente şi trăiri dintr-o viaţă cândva aproape idilică, prezentată printr-un ludic al cuvintelor aşternute pe hârtie cu măiestrie de către autor. Astăzi această lume este marcată de alienare, de convulsii sociale şi politice, de o existenţă insipidă, fără iubire şi dragoste de patrie şi de înaintaşii neamului. Iată că autorul ne sugerează prin versurile sale schimbările care s-au petrecut în societate şi cum lumea parcă s-a întors pe dos. El îi face o introspecţie critică: „S-a întors lumea pe dos,/ Nu mai este ce a fost,/ Şmecherii te iau de prost/ Şi la per tu îţi vorbesc!” (S-a întors lumea pe dos)
Gheorghe Roşoga nu rămâne indiferent la schimbările şi convulsiile sociale în lumea de astăzi frământată de crize şi continuă să se întoarcă adesea în lumea satului care îi este foarte dragă şi aduce astfel o notă de autenticitate în această carte, el participând cu tot sufletul la bucuriile şi necazurile semenilor săi. De asemenea, se dovedeşte a fi un om cu bogată cultură, fascinat de multe creaţii ale literaturii populare româneşti, precum balada Mioriţa, o capodoperă a tradiţiei orale care nu este doar o poveste pastorală, ci o adevărată sinteză a unei filosofii de viaţă.
Gheorghe Roşoga scrie balada „Moartea Mioriţei” care se configurează ca o meditaţie poetică asupra condiţiei umane. Desigur, influenţat şi de evenimentele nedorite impuse de regimul politic sub diferite forme, numite pandemii ale oamenilor sau animalelor, precum peste porcină, gripa aviară, boala oilor ce trebuiau ucise etc. Aşadar, Gheoeghe Roşoga scrie această baladă cu iz contemporan. În centrul acesteia se află ciobanul, personaj care transcende statutul individual şi devine un arhetip. El doreşte să moară cu Mioriţa în braţe, împreună cu oile sale pe care nu vrea să le ucidă la porunca stăpânirii.
Atitudinea ciobanului propune o viziune asupra existenţei în care viaţa şi moartea nu sunt opuse, ci etape ale aceluiaşi ciclu universal. Astfel relaţia dintre om şi natură capătă o dimensiune sacră: „Vulturii şi corbii/ În zbor se adună/ Dau ocol la stână!/ Jale, disperare,/ Mioriţa moare,/ Mor cirezi de oi/ Rămân munţii goi.” Dacă în „Mioriţa” moare doar ciobanul, în „Moartea Mioriţei” moare Mioara şi sunt omorâte turme de oi prin „ordin de la Înalta Poartă”, iar universul natural devine martor şi participant la destinul Mioriţei. Ea avertizează asupra pericolului şi creează cadrul unei reflecţii existenţiale. În această baladă se împletesc sacrul şi profanul, sugerând o viziune arhaică asupra vieţii şi morţii: „Mioriţa laie, bucălaie,/ Laie şi bălaie/ În behăit ea spune:/ Ce-ai cu noi, stăpâne?”
Trebuie să observăm că Gheorghe Roşoga, la fel ca şi Lucian Blaga, analizează cu atenţie spaţiul mioritic ce reprezintă matricea stilistică a culturii române. Este un mod specific de a percepe lumea, determinat de cadrul geografic al României: munţi, dealuri, văi şi coline, ce formează un orizont ondulat. Din analiza diferitelor texte ale poeziilor domnului Roşoga se resimte o apropiere de credinţă, de divinitate, aşa cum întâlnim la Toma d’Aquino, care face distincţie între legea divină, legea naturii şi legea omenească, însă trebuie să avem în vedere că toate fiinţele au dreptul la viaţă, dar oamenii sunt diferiţi, aşa cum spunea Philippe Malaurie, şi au înclinaţii diferite: „Ei nu vor prea multe/ Să ştii şi să gândeşti,/ Ei doresc, ca tainele lor/ Să nu le desluşeşti!” (Tu nu eşti de vină)
Memoria rurală şi recuperarea imaginii satului românesc
Făcând o analiză detaliată a temelor din această carte putem observa că acestea se împletesc organic, formând o „hartă afectivă şi antropologică a satului românesc” văzut ca matrice spirituală şi rezervor de simboluri.
Tema centrală şi cea mai pregnantă este memoria locului – satul oltean ca spaţiu viu, nu ca decor. Gheorghe Roşoga nu idealizează nostalgic trecutul, ci îl transformă într-un discurs artistic, coerent, profund recognoscibil. Cartea este ca o arhivă culturală vie, conservând patrimoniul imaterial prin literatură (aşa cum cântecul său conservă folclorul oral). Această temă leagă direct opera literară de cariera sa de rapsod: satul nu este doar sursă de inspiraţie ci matrice identitară.
Titlul însuşi anunţă caracterul confesiv: trăiri (experienţe trăite) şi gânduri (reflecţii intime) printre rânduri. Cartea oferă o explorare directă a interiorităţii caracterului – sufletul artistului expus fără fard. Este, aşadar, o confesiune lirică temporală, unde autorul trece de la cântec la proză şi poezie, dezvăluind cum folclorul şi viaţa rurală i-au modelat identitatea. Melancolia discretă, nota ironică şi elegia alternează cu bucuria demnităţii simple a omului de la ţară. Iată că aici se vede podul între tradiţie şi modernitate: artistul popular devine scriitor contemporan, ancorat în estetica actuală, dar fidel rădăcinilor. Autorul mizează pe un lirism temperat cu predilecţie pentru reflecţia filosofică: trecerea inexorabilă a timpului, fragilitatea existenţei umane, relaţia dintre individ şi comunitate. Generaţiile se succed, tradiţiile se erodează, dar omul simplu îşi păstrează identitatea morală şi psihologică. Temele existenţiale (condiţia umană, destinul) sunt ancorate în concretul rural: natura, cadrul geografic oltean (Motrul şi Jiul). Timpul are altă densitate în sat – el este ciclic legat de natură şi de ritmurile comunităţii, nu liniar ci abstract.
Din punct de vedere stilistic Gheorghe Roşoga adoptă un registru accesibil dar încărcat de o publicitate discretă. El nu se ascunde în spatele unui discurs abstract ci îşi expune cu o anumită reţinere elegantă pripriile trăiri şi frământări. Din punct de vedere tematic cartea gravitează în jurul câtorva nuclee fundamentale. Timpul este fără îndoială unul dintre ele, nu ca simplă dimensiune cronologică ci ca experienţă esenţială. Trecerea timpului, memoria, nostalgia şi conştiinţa efemerităţii sunt reluate în multiple forme, sugerând preocupare constantă pentru sensul devenirii umane.
În paralel, se conturează şi tema omului interior, a dialogului cu sinele, uneori tensionat, alteori reconciliant. De asemenea, scrisul însuşi devine subiect de reflecţie. Pentru Gheorghe Roşoga, cuvântul nu este doar instrument de expresie, ci şi formă de clarificare şi, poate, de salvare. A scrie însemnează a ordona haosul interior, a da sens experienţei, a transforma efemerul în ceva durabil. Gheorghe Roşoga face acest lucru iar poezie şi cântecul sunt pentru el două elemente fundamentale ale existenţei sale şi nu vrea să le lase să piară, vrea să le transmită urmaşilor.
Cartea poate fi citită şi ca o meditaţie privind condiţia autorului dar şi asupra rostului literaturii. Un alt aspect demne de remarcat este raportarea la cotidian. În loc să caute excepţionalul autorul se opreşte asupra detaliilor aparent minore ale vieţii de zi cu zi, pe care le încarcă de semnificaţie: „Mă întreabă lumea cum o duc,/ Câte frunze mai sunt/ La mine-n nuc?/ Ce să le spun?/ Că nucu-i plin de nuci/ Când se vede, de la o poştă,/ Că totu-i pe butuci!” (Mă întreabă lumea ce mai fac?) Această poetică a banalului conferă textelor o dimensiune umană, autentică, facilitând identificarea cititorului. Din punct de vedere valoric, „Trăiri şi gânduri printre rânduri” nu se opune prin monumentalitate, ci prin densitate şi sinceritate. Ea este o carte care nu se citeşte în grabă, ci se parcurge în ritm interior, revenind asupra anumitor fragmente, lăsându-le să se decanteze. Cititorul nu este un simplu receptor, ci devine într-un anumit sens co-creator fiind invitat să completeze, să interpreteze şi să regăsească propriile trăiri în text.
În concluzie, volumul domnului Gheorghe Roşoga se înscrie în tradiţia unei literaturi a interiorităţii în care accentul cade pe autenticitate, originalitate şi reflecţie. Este o carte discretă, dar necesară într-un peisaj cultural adesea dominat de zgomot şi grabă. Prin tonul său calm, prin sinceritatea discursului şi prin invitaţia la introspecţie ea reuşeşte să recupereze un spaţiu esenţial: acela al întâlnirii cu sinele „printre rânduri”.
Mircea Tutunaru
