În fața bolii, a pierderii sau a unei nedreptăți, omul ajunge adesea să pună una dintre cele mai grele întrebări: „De ce?”. Credința creștină nu oferă întotdeauna un răspuns simplu, dar vorbește despre un Dumnezeu care nu rămâne departe de omul aflat în suferință.
Dumnezeu nu condamnă lacrima
Suferința ridică întrebări la care răspunsurile grăbite nu pot aduce liniște. Atunci când apare boala, când pierdem pe cineva drag sau când ne confruntăm cu nedreptatea, cuvintele par uneori prea puține.
Sfânta Scriptură nu ascunde această durere. Sunt acolo strigătul lui Iov, lacrimile prorocilor și plânsul Mântuitorului la mormântul lui Lazăr.
Pentru creștin, lacrima sinceră nu este un semn al lipsei de credință. Ea poate deveni rugăciune.
Boala nu trebuie privită ca o pedeapsă
Credința creștină nu susține că orice suferință este trimisă de Dumnezeu ca pedeapsă.
Hristos respinge o astfel de explicație simplistă atunci când vorbește despre omul orb din naștere, în Evanghelia după Ioan. Boala și nenorocirea nu pot fi puse automat pe seama unei presupuse vinovății personale.
O astfel de judecată poate adăuga o nouă rană celui care deja suferă.
Pastorația adevărată începe prin apropiere, ascultare și compasiune.
Hristos nu privește suferința de la distanță
Răspunsul creștin la suferință nu este doar o teorie, ci Persoana lui Hristos, răstignit și înviat.
Fiul lui Dumnezeu a cunoscut foamea, oboseala, trădarea, batjocura și moartea. Pe Cruce, suferința omenească este asumată fără ca răul să fie justificat.
Prin Înviere, moartea nu mai este capătul absolut. Nădejdea creștină nu șterge lacrimile ca prin minune, dar le așază în lumina unei vieți mai puternice decât moartea.
Uneori, cel care suferă are nevoie doar de cineva lângă el
În fața durerii, nu întotdeauna este nevoie de explicații. Uneori este suficient ca omul să nu fie lăsat singur.
O vizită făcută fără grabă, o mână ținută în tăcere, ajutorul pentru procurarea unui medicament, o masă caldă sau însoțirea la spital pot însemna enorm pentru cel aflat în suferință.
Parabola samarineanului milostiv este grăitoare: acesta nu ține un discurs despre durere, ci se oprește, leagă rănile și îl ajută pe omul căzut.
Acolo unde cineva își face timp pentru cel rănit, iubirea capătă un chip concret.
Credința și medicina nu se exclud
Rugăciunea pentru vindecare este firească în viața Bisericii. Sunt săvârșite rugăciuni pentru sănătatea sufletului și a trupului, iar Taina Sfântului Maslu face parte din lucrarea pastorală a Bisericii.
În același timp, credința nu trebuie opusă îngrijirii medicale. Tratamentul, sprijinul psihologic responsabil și ajutorul comunității pot fi primite ca mijloace prin care omul este sprijinit în încercare.
Lipsa unei vindecări imediate nu înseamnă lipsa credinței.
Suferința nu este bună, dar poate deveni un loc al transformării
Durerea nu este bună în sine. Cu toate acestea, uneori, în mijlocul ei, omul poate descoperi lucruri pe care altfel nu le-ar fi văzut.
Poate învăța să primească ajutor, să se apropie de cei dragi, să distingă ceea ce este cu adevărat important sau să devină mai atent la suferința celor din jur.
Această transformare nu trebuie însă impusă celui aflat în necaz. Ea se poate naște în timp, prin libertate și prin lucrarea tainică a lui Dumnezeu.
„Nu înțeleg totul, dar rămân lângă tine”
Poate că, în apropierea unei persoane care suferă, una dintre cele mai sincere mărturisiri este aceasta:
„Nu înțeleg totul, dar rămân lângă tine și mă rog cu tine.”
Biserica este chemată să fie o astfel de prezență: o comunitate care pomenește, cercetează, sprijină și nu uită.
Crucea arată că Dumnezeu este alături de omul rănit, iar Învierea mărturisește că rana și mormântul nu au ultimul cuvânt.
De la „De ce?” la „Cum voi trece prin aceasta?”
Pentru omul încercat, întrebarea „De ce?” se poate transforma, treptat, în „Cum voi trece prin aceasta?”.
Credința oferă resurse concrete: rugăciunea, Sfintele Taine, relația cu duhovnicul și solidaritatea comunității.
Psalmii au un loc aparte, tocmai pentru că nu ascund frica, nedreptatea sau sentimentul părăsirii. Ele devin un dialog cu Dumnezeu.
Omul poate veni înaintea Lui așa cum este, fără să-și ascundă sau să-și cosmetizeze durerea.
Și familia celui bolnav are nevoie de sprijin
Suferința nu îl afectează doar pe cel bolnav. Familiile care îngrijesc o persoană pentru perioade îndelungate se pot confrunta cu epuizare, vinovăție și sentimentul neputinței.
Uneori, un ajutor simplu poate conta enorm: o zi de răgaz, sprijin în gospodărie sau o discuție în care cineva să poată vorbi fără teamă.
Comunitatea nu ar trebui să fie prezentă doar la începutul necazului, când emoția este puternică, ci să rămână alături de familie pe tot parcursul încercării.
Statornicia acestei prezențe poate deveni una dintre cele mai puternice mărturii despre iubirea lui Dumnezeu.
Pr. Drăghici Nicolae Laurențiu Parohia Gura Motrului, Protopopiatul Strehaia, Episcopia Severinului și Strehaiei
