În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14; glas 8, voscr. 11 (Începutul Triodului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne revelează una dintre cele mai charismatice pilde date de către Mântuitorul Hristos, nouă oamenilor, mai ales că Vameşul și Fariseul au rămas în memoria omenirii ca două repere importante pentru spiritualitatea creștină, pe calea mântuirii personale și a credinţei în Dumnezeu. Vameșul din vremea Mântuitorului Iisus Hristos era un cetățean evreu, care semnase pactul cu autoritatea romană, care era necruțătoare, atunci când venea vorba de strângerea impozitelor. Pentru îndeplinirea sarcinilor profesionale, vameșul de multe ori folosea metode necinstite și uneori făcea chiar abuz de putere, punând presiune apăsătoare asupra poporului evreu. De aceea, era o persoană urâtă de către evrei și se ferea să intre în contact cu oamenii plătitori, iar, pe lângă faptul că era un om foarte bogat, era și foarte corupt și profund imoral, cu menţiunea că față de fariseu, vameșul era conștient de gravitatea faptelor sale, de starea lui de păcătoșenie, ceea ce l-a determinat să facă o schimbare în viața lui, cu toate că setea de putere și de bogăție îl țineau pe loc, deşi, atunci când ajunge în fața ușii de pocăință, el se bate cu pumnii în piept și strigă către Preaînaltul Atotputernic al cerului şi al pământului: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului» (Luca 18, 13). De aceea, Dumnezeu ne arată că atunci când suntem cuprinşi de mândrie şi devenim farisei, nu avem iubirea cea adevărată care este binevoitoare şi nu face judecata semenilor!
,,Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”!
Aşadar, în Duminica a 33-a după Rusalii începem pregătirea duhovnicească pentru praznicul Învierii Domnului, ca un răstimp de neîncetate strădanii duhovnicești, de pocăință, rugăciune și fapte bune, iar, ca prin împărtăţirea lor să înlăturăm tot ceea ce e rău în noi și să primim cu suflete curate pe Cel ce a biruit moartea prin înviere. În această primă duminică a Triodului s-a rânduit citirea unei pericope foarte scurte, dar deosebit de expresive, unde apar două personaje într-un contrast izbitor, atât prin poziția lor socială, cât și prin felul în care s-au rugat în același templu al poporului evreu, iar, textul Evangheliei sună astfel: «Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța» Luca (18, 10-14). Evident, pentru a înțelege mai bine sensul parabolei, trebuie să vedem şi cine erau aceste două persoane cu o mare influență în rândul poporului evreu. De pildă, aceşti farisei pretindeau că respectă cu strictețe conștiința națională și religioasă iudaică prin ură față de stăpânirea romană din acel timp și prin disprețul față de celelalte popoare, fiind oameni lipsiți de sinceritate, prefăcuți sau ipocriți, care urmăreau, în primul rând, satisfacerea intereselor lor personale, mai ales de ordin material, căutând, în același timp, să-și atragă cinstirea și lauda oamenilor, mai ales că de cele mai multe ori comportamentul lor duplicitar a fost demascat în public de către Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, ştiut fiind faptul că în sens, figurativ, dar și peiorativ, cuvântul «fariseu» are o conotaţie deosebită şi în limba noastră. Prin diferenţiere faţă de vameș, fariseul nu se ascundea de public, ci, dimpotrivă, mergea acolo unde era lume mai multă, în piețe, în târguri, la răscruce de drumuri, unde se ruga pentru ca să-l vadă mulțimea, de aceea, Dumnezeu ne arată că atunci când suntem cuprinşi de mândrie şi devenim farisei, nu avem iubirea cea adevărată care este binevoitoare şi nu face judecata semenilor!
,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”!
Aşadar, după cum mândria este începutul oricărui păcat, tot la fel smerenia este temelia tuturor virtuților, o virtute exclusiv creștină, pe care păgânii n-au cunoscut-o și nici filosofii lumii vechi n-au predicat-o în discursurile lor publice! Smerenia a fost propovăduită pentru prima oară de către Mântuitorul Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin pilda vieții Lui pământeşti! De aceea, noi, creștinii, care înțelegem să punem în practică cuvintele Mântuitorului, și nu doar să le auzim prin grai, având drept exemplu rugăciunea vameșului din pilda aceasta, desigur, că avem îndatorirea morală să ne rugăm atât pentru păcatele noastre proprii, cât și pentru acei «vameşi» şi «farisei» ai vremilor de azi şi ai celor viitoare, ca împreună să ne mântuim în Împărăția cerurilor! Desigur, că în timpul Mântuitorului, vameșii erau un fel de funcționari fiscali, încre¬dințați cu încasarea impozitelor de la evrei pentru statul roman, care deținea atunci controlul Țării Sfinte şi deoarece s-au pus în slujba acestor străini păgâni, vameșii erau desconsiderați și stigmatizați ca trădători, de aceea, cu ocazia strângerii impozitelor, ei săvârșeau multe abuzuri și de multe ori își însușeau în mod necinstit o parte din sumele încasate. Dar, cu toate acestea, Mântuitorul a găsit printre ei oameni pe care i-a ridicat la o cinste deosebită. Despre vameșul din Pericopa Duminicii a 33-a după Rusalii, Mântuitorul ne spune că, intrând în templu, «stând deoparte, nu voia nici ochii să-și ridice spre cer, iar, prin atitudinea lui, ca și prin această rugăciune scurtă, își confrunta viața cu poruncile dumnezeiești și cerea smerit îndurare de la Bunul Dumnezeu. Vameşul nu se lăuda cu faptele sale bune, pe care desigur le va fi făcut, ci le trecea sub tăcere, nu condamna pe nimeni, ci, dimpotrivă, se condamna pe sine însuși, apelând la dreptatea și milostivirea lui Dumnezeu, simțindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. Aşadar, să spunem că Mântuitorul, după ce pune în paralel pe acești doi oameni, pe care îi judecă după cele din fiinţa sufletului lor, după inima lor, își încheie parabola cu o sentință care pentru noi este o adevărată învățătură: ,,Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameșul s-a îndreptat și s-a înălțat prin smerenie, iar fariseul s-a osândit prin mândrie deşartă. Constatăm că Mântuitorul a urmărit să pună în evidență un păcat greu care este mândria și o virtute de bază care este smerenia, ce se exclud reciproc şi nu pot sta alături. Din aceste motive, parabola este și va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, ipocriți, fățarnici și prefăcuți, vor trăi pe pământ până la sfârșitul veacurilor, iar, mândria, adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două elemente componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate capitale, care fac parte din păcatele socotite grele sau de moarte. În concluzie, să spunem că mândria este un permanent izvor de păcate, de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci și pentru cei din jur. Din mândrie au pierit în decursul veacurilor popoare, împărați și conducători şi mai există atâția oameni stăpâniți de păcatul mândriei, împreună cu dorința nesăbuită și nejustificată prin vreun merit personal de a ajunge numai la mărire și laudă în societate. Întâlnim atâţia oameni chinuiți fără încetare de aroganță, invidie și ură față de semenii lor, oameni care stau într-o permanentă stare de izolare și înstrăinare, închiși în turnul de fildeș al propriei lor mândrii și ambiții deșarte, ca o expresie a egoismului negativist și antisocial, mai ales că Dumnezeu ne arată că atunci când suntem cuprinşi de mândrie şi devenim farisei, ca în parabola noastră, noi nu avem iubirea cea adevărată care este binevoitoare şi nu face judecata semenilor!
Profesor Vasile GOGONEA
