Epitetele eminesciene apar fie unice, fie grupate câte două, trei sau mai multe între care există relaţii de juxtapunere sau coordonare; nelegate sau legate printr-o conjuncţie: „surâsul blând, vergin”, amoru-mi stins şi rece” („Venere şi Madona”).
Al doilea epitet întregeşte înţelesul primului. Interesantă este o categorie de epitete perechi, în care primul apare ca determinativ adverbial al celui de-al doilea, frecvenţa lor observându-se mai ales în postume: „palid dulce soare”, „cer adânc albastru”, „fete…nalt mlădioase” („Memento mori”). Înlănţuirea de epitete apare îndeosebi în poeziile de tinereţe şi în postume: „Sufletu-ţi arde-n sufletul meu/ C-o flamă dulce, tainică, lină” („Amicului F.I.”), „Cu-ale tale braţe albe, moi rotunde, parfumate” („Noaptea”), „Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit” (,,Memento mori”). Se observă caracterul enumerativ al acestora.
Tudor Vianu vorbeşte şi despre o funcţie estetică multiplă în cazul unor epitete care îndeplinesc, în acelaşi timp, rolul unor metafore: „cugetările regine” („Epigonii”), „flori virgine”, „zile copile” (,,Memento mori”), ,,lumină fecioară” (,,Scrisoarea I”) sau al unei personificări: „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri” (,,Dorinţă”), „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot” (,,Călin”).
Analizând poeziile din diferitele etape ale eroticii eminesciene, Tudor Vianu constată că în timp ce, în prima etapă, epitetul era obligatoriu, mai târziu poetul renunţă la abundenţa de epitete, adică se produce aşa-zisa „scuturare a podoabelor”. Raritatea acestora capătă o valoare estetică deosebită, renunţă mai ales la epitetele apreciative, iar epitetele stereotipe dobândesc valori noi. În finalul acestui amplu studiu, Tudor Vianu prezintă epitetele frecvente şi caracteristice: coloristice („alb”, „albastru”, „argintiu”, „galben”, „negru”, „sur”, „vânăt”, „verde, „vioriu”), apreciative, evocative şi stereotipe („blând”, „dulce”, „duios”, „falnic”, „fantastic”, „feeric”, „fermecător”, „jalnic”, „lin”, „uşor”, „mândru” „rece”, „sfânt”, „senin”, „adânc”, „vechi”, „etern” etc).
În urma unui nou contact cu „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, pentru prima dată, stilisticianul Tudor Vianu a constatat o particularitate neobservată până atunci, şi anume, multitudinea unor forme ale negaţiei în opera marelui poet inexistente la alţi scriitori. „Nu”, „nicăieri”, ,,nimic”, „nici” (adverb şi uneori conjuncţie), apoi cuvintele formate cu prefixul negativ ”ne” sunt principalele mijloace de realizare a expresiei negaţiei. Numai în poemul „Împărat şi proletar”, expresia negaţiei apare de optsprezece ori, de trei ori într-o singură strofă: „Cu umbre care nu sunt, v-a întunecat vederea/ Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…/ Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea/ Ceea ce în astă lume a dus numai durerea/ Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi”. Sunt mai multe situaţii caracteristice folosite pentru negarea predicatului: afirmarea prin negaţie („Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, / Ci – aievea s-a serbat” – „Junii corupţi”): stabilirea unui contrast („Ei tot şi voi nimic…” „Împărat şi proletar”): motivarea negativă (Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea” – „Împărat şi proletar”); introducerea unei afirmaţii prin negaţie (,,O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază” – „Înger şi demon”). Negarea se realizează cu adverbele „nici”, „niciodată”, de regulă acestea apar de obicei în legătură cu adverbul „nu”: „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt” (,,Scrisoarea III”); „Şi niciodată n-or să vie iar” („Trecut-au anii”). De multe ori „nici” nu însoţeşte pe „nu”: „O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus” („Scrisoarea III), alteori apare cu valoare conjuncţională: „Nici îi merge, nici se-ndeamnă”. Negaţia se înfăptuieşte şi prin numeroase cuvinte formate prin derivare cu prefixul negativ „ne”: „neclintit”, „necunoscut”, „necuprins”, „nedezlegat”, „nemărginire” etc. Numai în „Scrisoarea I” întâlnim astfel de cuvinte: „nefiinţă”, „nepătruns”, „nefăcute”, nemărginit”, „necunoscute”, „neştiuţi”, „nezărit”. Termeni echivalenţi ai negaţiei: „întunecimea”, „întuneric”, „haos”, „noapte”, „negru”, „negură”, „umbră” etc.
Tot în urma lecturii „Dicţionarului limbii poetice a lui Eminescu”, Tudor Vianu scrie studiul „Expresia juvenilului la Eminescu”, lucrare în care autorul dă la iveală o altă particularitate a stilului eminescian şi anume frecvenţa termenilor „copil”, „june” şi „tânăr” , cu derivatele lor: „copilă”, „copilaş”, „copilărie”, „copilăros”, „copilăreşte”, „jună”, „juneţe”, „junie”, „junime”, „tânără”, „tineri”, „tinereţe”, „întinereşti”. Termenii „june”, „jună”, „junie”, „juneţe” apar mai ales în vocabularul de tinereţe al lui Eminescu, în primele creaţii: „De-un june frumos”, „Căci junele astfel din pieptu-i oftează”, „De junii amanţi” („O călărire în zori”). „Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut”, „Visările juniei, visări de-un ideal” („Din străinătate”), „Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o” (,,Junii corupţi”); „Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă ?” (,,Mortua est !”).
De asemenea, Tudor Vianu descoperă faptul că termenul „copil”, cu toate derivatele lui, este cel mai productiv în scrierile lui Eminescu, astfel că în poezia de maturitate, cuvântul „copil” şi toate derivatele lui înlocuiesc pe „june”., „jună”, „junie”, „juneţe”, fapt explicabil de evoluţia limbii literare. În acelaşi timp, observă Tudor Vianu, „copil” şi derivatele sale comportă diferenţieri semantice:
1. Băiat sau fată, în primii ani ai vieţii: „Ce fruntea de copil o-nseninară”
(„Trecut-au anii…”)
Femininul „copilă” reprezintă o altă trăsătură a poeziei lui Eminescu, considerată de Tudor Vianu ca o particularitate regională, moldovenească: „Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin” („Speranţa”), „Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea” („Amorul unei marmure”), „Cu chip alb de copiliţă” („De-aş avea”), „Dându-şi trestia-ntr-o parte,/Stă copila lin plecată”( „Crăiasa din poveşti”/; „Căci născută eşti, copilă,/ Din nevrednică iubire” (Făt-Frumos din tei”);
2. Tânăr, adolescent: „Pe crestetele-a doi copii” („Luceafărul”);
3. Fiu sau fiică: „Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui” („Călin”);
4. Nevârstnic: „Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil”
(„Scrisoarea III”), ,,Şi să fim din nou copii” („Povestea codrului”);
5. Figurat, Fiinţă naivă, nevinovată, fără experienţă: „Tu eşti copilă, asta e…” („Luceafărul”);
6. (Figurat) Creatură, progenitură: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici” („Scrisoarea I”);
7. (Figurat) Apartenenţă la o clasă socială: „Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare” („Împărat şi proletar”).
Productivitatea cuvântului „copil” se observă în derivate: „Ea-l asculta pe
copilaş” („Luceafărul”); „Unde eşti, copilărie/ Cu pădurea ta cu tot ?” („O, rămâi”); „Şi cerşea copilăreşte”. („Povestea teiului”), în locuţiuni adjectivale, („Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil” – „Despărţire”), în expresii (,,ieniceri, copii de suflet…”/ „Scrisoarea III”, „În vremea asta Cătălin,/ Viclean copil de casă” – „Luceafărul”), epitete („copilă gânditoare”), comparaţii („E sfios ca şi copiii” – „Pajul Cupidon”).
Termenul „tânăr” este mai puţin productiv: „Ramul tânăr vânt să-şi deie” (Freamăt de Codru”); „Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti” („Revedere”) ; „Un mândru tânăr creşte”, „Şedeau doi tineri singuri”, „Părea un tânăr voevod” („Luceafărul), ,,El numai-n veci e-n floarea tinereţii” („Veneţia”); „Trandafiri aruncă tineri” („Crăiasa din poveste”). Observăm că „tânăr” are o dublă valoare morfologică: substantivală şi adjectivală. Prin urmare, expresia juvenilului este foarte productivă în scrierile lui Mihai Eminescu (poezie şi proză), considerat un „poet al tinereţii”.
În concluzie, Tudor Vianu aduce contribuţii însemnate, originale, privind stilistica limbii literare eminesciene: vocabularul, pseudo-imperativul, epitetul, expresia negaţiei şi a juvenilului. Sunt observaţii stilistice inedite, bazate pe statistici, oferind exemple concrete atât din poezia antumă, cât şi din cea postumă şi chiar din proză, vizând toate etapele creaţiei eminesciene. Abordarea stilistică a operei eminesciene este realizată cu rigoarea şi obiectivarea savantului de atitudine clasică şi moralistă, punând în lumină aspecte importante ale imaginaţiei şi sensibilităţii poetului, privit în devenire, un Eminescu în timp.
Constantin E. Ungureanu
