Partea a treia a acestei lucrări poartă ca titlu „Dualitatea destinului etnic”: Dualități familiale, religioase, economice, educaționale, medicale și statale. Instituția familiei, a economiei, a educației, a medicinii și instituția guvernării, în societatea românească, au ajuns la maturitate formală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin legislația domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu 800-1000 de ani mai târziu față de societățile civilizate.
Ab initio, autorul prezintă tipurile de familii: familia nucleară, compusă din părinți (cuplu) plus copiii nativi sau adoptivi; familia extensivă constituită din mai multe generații; familia de tip endogam, căsătoria realizată între parteneri din aceeaşi cultură şi religie şi familia de tip homogam, căsătoria între parteneri cu statut social similar de vârstă, pregătire și avere.
Urmează câteva dovezi de înapoiere: mariajul realizat fără sentimentul de dragoste. Apostolul Pavel, înainte de a fi decapitat în ziua de 29 iunie, anul 67, a spus ultimele cuvinte: „A colo unde dragoste nu e, nimic nu e”. Sunt frecvente discriminarea femeii și lipsa de respect pentru femeia gravidă. Societatea românească nu e scutită de procesul mondializării, prin libertatea sexuală, ajunsă uneori la libertinism; planificarea natalității cu urmări grave asupra demografiei și agravarea divorțialității. Dovezi ale imaturității familiei: escapade extraconjugale, comportament misoginist-golănesc cu fetele și femeile. După 1989 s-au înmulțit căsătoriile exogame(între parteneri din culturi și religii diferite și chiar incompatibile) și de tip heterogam (între parteneri de vârste, pregătiri și averi total discrepante), în absența sentimentelor. În condițiile unui capitalism sălbatic, de tip neocomunist, sunt frecvent auzite expresii de tipul: ”Frate-frate, dar brânza-i pe bani”; „Iubiți-vă ca frații și mâncați-vă ca câinii”; „Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească”. Autorul mai adaugă: căsnicii catastrofale, copii abandonați sau maltratați, fratricide, paricide, părinți vârstnici alungați, bătrâne violate, incesturi comise. În concluzie, aceasta este situația instituției familiei în societatea românească de azi. Acest capitol se încheie cu afirmația Sfântului Augustin: „A nu fi recunoscător este un păcat, iar a te aștepta la recunoștință este o prostie.”
În societatea românească, și instituția religiei a ajuns la o maturitate formală tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin legislația domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Ca dovezi de înapoiere, instituția religiei, era atât de superficială, religiozitatea românilor în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea era atât de superficială, că unele personalități românești și străine: Antim Ivireanul, Paul de Alep, Dumitru Drăghiescu, Constantin Rădulescu -Motru și Daniel Barbu, oameni luminați, constatau că „Românii sunt religioși „de ochii satului” însă, rar excepții la care religiozitatea să fie pornită din „adâncul inimii”. Sentimentul religios a rămas superficial, este complet absent în sufletul lor. Românii erau creștini cu numele, poporul cel mai ateu, cel mai sceptic, cel mai puțin credincios. Constantin Noica: „Trebuie să spunem deschis: există o dimensiune păgână a sufletului românesc și, dacă, să recunoaștem fără să vrem că, după ce ne-am creștinat, am păstrat moduri ale lumii păgâne”, atât de multe, încât „Dimensiunea noastră păgână a fost tolerată de Biserică și chiar asimilată într-un sens”.
Ronald Reagan, președintele S.U.A., a spus: „Sărăcia unui popor este cea mai corectă pedeapsă pentru prostia lui”, fiind izbitor cât de prost este un popor din moment ce, așa cum rezultă din statisticile Uniunii Europene, este cel mai sărac în cea mai bogată țară!”. În asemenea termeni se exprimă și Frans Timmermans, prim-vicepreședinte al Comisiei Europene: Problema României este tipică pentru țările din Africa și Asia, care, deși sunt pline de resurse naturale, se zbat în cea mai cruntă sărăcie din cauza prostiei și hoției care colcăie în aceste țări”. Și totuși, sub conducerea unor oameni luminați(Varlaam, Sava Brancovici, sanctificat în 1950, Dosoftei, canonizat în 2005, Antim Ivireanu, Veniamin Costache, Dionisie Lupu, Andrei Șaguna, Nicolae Bălan, Antonie Plămădeală), Biserica ortodoxă a fost singurul factor organizat ierarhic: mitropolie, episcopie, protoierie, parohie. Îi enumeră și pe marii conducători ai Bisericii Unite cu Roma (Biserica greco-catolică).
În societatea românească, instituția economiei a rămas înapoiată sute de ani în raport cu țările civilizate. Dovezi ale înapoierii: întârzierea în feudalism, debutarea întârziată în capitalism, denaturarea comunistă a economiei și distrugerea acesteia (industrie, agricultură, zootehnie, viticultură, pomicultură) de către neocomunism, adică de guvernele postdecembriste.
Despre atitudinea față de muncă a românului, Nicolae Grosu recurge la prezentarea unor citate aparținând unor personalități începând cu Dimitrie Cantemir care, în cartea sa „Descripto Moldaviae”, scrisă în limba latină, spune că „Moldovenilor”(românilor din Moldova istorică, cuprinsă între Carpații Orientali și Nistru) „lenea le este înăscută din fire” și „la muncă sunt foarte leneși și trândavi”. În societatea românească, „s-a muncit prea puțin, s-a muncit răzleț”; afirmă Nicolae Iorga, iar Constantin Rădulescu- Motru, în studiul său, deja menționat, spune că „Românul este greu până se apucă de ceva, că de lăsat se lasă ușor.” Emil Cioran menționează că „Nu există popor pe lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci”. Horațiu Mălăele :,,La noi, a fi prost și leneș ține de tradiție”.
Și totuși, spune autorul, în perioada interbelică, au apărut unități industriale de anvergură, amintind de Uzinele Malaxa, construite între 1923-1927 de Nicolae Malaxa, școlit în Germania. Se construiau locomotive cu abur de viteză și mare putere și automotoare. Interesant e că forma automotoarelor de inspirație art deco a fost proiectată de arhitectul Horia Creangă, nepot de fiu al lui Ion Creangă. Gheorghe Duca, tatăl viitorului prim-ministru I.G. Duca, director general la C.F.R. spunea că o întârziere de două minute pe linia secundară Iași-Dorohoi era considerată un eveniment de cale ferată și se raporta ministrului. Tot referitor la atitudinea pentru muncă, dă exemple de unități frazeologice care circulau pe timpul denaturării comuniste a economiei, de tipul: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”; „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Actorul Florin Zamfirescu prezintă o succesiune de „7 minuni”, imitând exprimarea agramată a politicienilor: „În comunism, toți avea de lucru/ Deşi toţi avea de lucru,nimeni nu muncea/Deși nimeni nu muncea, planul se făcea/ Deși planul se făcea, nimic nu se găsea/ Deși nimic nu se găsea, toți avea/ Deși toți avea, toți fura/ Deși toți fura, nimic nu lipsea”.
Pornind de la afirmația unui sociolog cu autoritate științifică, Anthony Giddens, care spunea că, în comunism, întreaga societate era ca o închisoare gigantică, Nicolae Grosu întrebuințează sintagma „regim de lagăr”. Autorul prezintă realizările deosebite din societatea românească anterioară regimului de lagăr, sub conducerea unor personalități de excepție: arhitecți, ingineri, economiști, naturaliști pe care îi înșiră în această carte.
Despre distrugerea economiei postdecembriste, autorul reproduce opiniile scriitorului Felician Pop și ale lui Andrei Pleșu. Felician Pop: „Parcă demonii infernului ne-au pus gând rău. N-am văzut la niciun alt popor o asemenea frenezie, o asemenea voluptate a autodistrugerii!” Andrei Pleșu: „O țară a unei adunături de ignari, care se amuză și se îmbogățesc pe spezele celor care nu au cultura cârdășiei”; primul gând când ne amintim de țărişoară e s-o delapidăm; „Țara a devenit proprietatea privată a unor derbedei”. Prin toate acestea, afirmă Nicolae Grosu, țara a apărut și apare în percepția omului cinstit ca răpusă mortal, peste ea fâlfâind, cu pliscurile înfipte în trupul ei, stoluri- stoluri de vulturi- hoitari, cam fiecare având în gheare, din venituri, de bugetari sau din contracte cu statul, chiar și câte 10-15 locuințe de lux, zeci de terenuri, colecții de limuzine, tezaure de lingouri, tablouri, bijuterii și, respectiv, conturi și supraconturi, fiind evident că populației îi rămâne mai nimic, într-o perspectivă înnegurată de agravarea morbidității, infracționalității, depopulării și devastării mediului.”
Trecând la instituția educativă, autorul are în atenție mai întâi reformele geniale ale celor doi miniștri, Spiru Haret și Constantin Angelescu, apoi enumeră liceele de anvergură și universitățile monumentale din țară . Atrage atenția că Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești este cea mai mare clădire din centrul și sud-estul Europei. Distrus de bombardamentele americane în 5 iunie 1944, a fost refăcut parțial în 1950.
Dintre denaturările comuniste ar face parte: falsificarea totală a programelor, a manualelor de istorie, filosofie, economie politică, introducerea socialismului științific, pervertirea manualelor de literatură română. Falsificarea disciplinelor umaniste sus-menționate a anulat formarea umanistă a tinerei generații. Se continuă cu prezentarea denaturărilor neocomuniste din perioada postdecembristă: inocularea iluziei că se poate reuși în viață și fără învățătură(carte); viciile tinerilor de azi: alcool, fumat, droguri, frecventarea barurilor și a discotecilor; libertatea sexuală de la vârste fragede generată în depravare, libertinism; agresiunea din școli între elevi și chiar agresarea omului de la catedră de către elevi; abandonul școlar, analfabetismul funcțional; inflația de absolvenți cu pregătire precară, mai ales în urma înființării universităților particulare etichetate ca fabrici de diplome, inflația de doctorate plagiate. Cele prezentate mai sus sunt efecte directe ale situației atât din educație, cât și din familii. Nenorocirea nației române, constată scriitorul Felician Pop, nu este aceea „că proștii-s prea mulți, ci aceea că sunt prea sus”. Statuarea prin lege a finanțării educației n-a fost respectată niciodată. Autorul reproduce spusele lui Brâncuși: „Când am plecat de aici v-am lăsat săraci și proști….Când am revenit, v-am regăsit și mai săraci, și mai proști.” După Florin Constantiniu, „Școala românească a fost pusă la pământ de coaliția dintre elevii leneși, bolnavi de socializare pe Facebook, părinții isterizați de odraslele nemulțumite că trebuie să-și facă temele acasă, și birocrații plafonați, grijulii cu scaunele lor”. Pentru scriitorul Felician Pop, școala românească a ajuns „un dizgrațios abator cerebral”. În concluzie, autorul se referă la avertismentul de peste 120 de ani al celebrului ministru Spiru Haret, potrivit căruia „așa cum arată azi școala, așa va fi mâine țara”, de asemenea, la inscripția în piatră de pe frontonul Universității sud-africane Stellenbosch care se termină astfel: „Crahul (prăbușirea) învățământului este crahul națiunii.”
Nicolae Grosu își începe studiul consacrat instituției medicinii cu o dovadă de înapoiere a sistemului medical, și anume „incapacitatea operațională” în situații neașteptate, deosebite, precum cele din 2015, când a avut loc un incendiu în București, soldat cu 65 de decedați și 156 de răniți, și din 2020, în timpul pandemiei de coronavirus. Și pentru că acest capitol se intitulează „Dualități medicale” ce presupune și bune, și rele, alb și negru, autorul continuă cu prezentarea celebrilor medici români din istoria medicinii care au înfăptuit reforme de geniu, apoi înșiră numele liceelor de anvergură din țară și al universităților monumentale. Înapoierea sistemului medical românesc este cauzată de denaturări comuniste și neocomuniste, adică postdecembriste. În comunism, regim de lagăr, prin izolare, a lipsit accesul medicilor la informația științifică în sistemul medical din lume, iar mita devenise aproape oficializată. Guvernele care s-au succedat după decembrie sângeros n-au reușit să construiască un spital, în timp ce două doamne, pe baza de voluntariat au izbutit. Subfinanțarea sistemului medical a generat spitale nedotate cu tehnologie de vârf, adevărate focare de mizerie și de îmbolnăvire, iar salarizarea precară, în primele decenii, a condus la expatrierea personalului medical, medici și asistente cu miile, emigrație cauzată nu numai de ordin pecuniar, ci și ca urmare a proastei dotări a spitalelor. Cu toate că, în prezent, salariile au fost simțitor mărite, mita rămâne o boală cronică, începând de la portar și până la medic, dar în cazuri izolate. Conform constatării istoricului doctor Adrian Majuru, „sunt mii de cazuri de suferinzi, de toate vârstele, la care nu se uită nimeni și mor cu zile în spitalele românești, pentru că nu au dat șpaga cuvenită”. Cu toate că românul este conștient și convins că „Sănătatea nu e totul, dar totul fără sănătate e nimic” (Schopenhauer), există indivizi roși de vicii care se manifestă agresiv cu personalul medical, atât prin limbaj, dar și fizic.
În contrast cu cele de mai sus menționate, Nicolae Grosu nu uită să evidențieze meritul medicilor, în majoritate, care își prestează deontologic profesia, lucrând în același timp cu mintea, dar și cu sufletul.
Acest capitol se încheie cu un citat care conține sfaturi ale medicului fiziolog, profesor universitar, Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei : „Domnilor studenți, când mergeți la bolnavi, să nu-i îngrijiți ca pe niște oameni mizerabili, nenorociți. Să nu-i îngrijiți nici măcar ca pe niște bolnavi. Să-i îngrijiți ca și cum acolo ar fi Hristos, pentru că într-adevăr în ei suferă Hristos”.
Constantin E. Ungureanu
