În «Anul Omagial al Pastorației Familiei Creștine», Lumina creată de Dumnezeu nu este deosebită de cea care provine de la luminători, mai ales că știința nu face deosebire între fotonii, particulele de lumină de la începuturi şi fotonii pe care îi receptăm astăzi de la stele. Într-un mod cu totul semnificativ, Sfântul Vasile cel Mare scrie că lumina creată la început nu este deosebită de cea care provine de la luminători, pentru că la început: ,,S-a adus la existenţă natura luminii, iar, acum, luminătorii fac să fie vehicule ale acelei lumini prim-născute”, ceea ce înseamnă pentru noi, că toţi luminătorii aceştia au fost creaţi în ziua a patra, dar nu în înţelesul că lumina abia atunci ar fi fost creată, ci, că abia atunci ar fi fost specificată, fiecăruia, puterea de luminare, pe când pentru cele care întrec pe altele în mărime, şi anume soarele şi luna, a căror origine a fost legată încă de la început şi de crearea luminii”! E de înțeles că fiecare dintre noi, duce cu el în amintire și în suflet, povestea familiei sale ca o lumină călăuzitoare! Pentru unii, familia înseamnă locul unde sufletul se odihnește în lumină și inima zburdă cu voioșie! Lumina din familie înseamnă căldură, siguranță și o stare de bine lipsită de griji pe care niciunul dintre noi n-a mai cunoscut-o altundeva. Chiar nostalgia și dorul de a ne întoarce acasă la clipele frumoase ale copilăriei, ne urmăresc pretutindeni, în pofida faptului că pentru alții familia înseamnă suferință, neînțelegeri, absență și, în general, răni despre care preferă să nu vorbească sau despre care vorbesc foarte rar și cu greutate în suflet! O familie nu este lipsită de încercări, pentru că nu este alcătuită numai din oameni perfecți!
,,Doamne, ajută-ne să călătorim împreună până în Împărăția Ta”!
În Taina Cununiei, doi oameni nu vin înaintea lui Dumnezeu pentru că iubirea lor este desăvârșită, dar, ei vin tocmai pentru că știu că iubirea omenească este fragilă și apăsată de încercări! Ea poate slăbi, poate fi rănită de egoism, de oboseală, de orgoliu sau de neputința de a ierta, de aceea, cei doi parteneri Îi cer lui Dumnezeu ajutorul, cer să binecuvânteze legătura lor și să le dăruiască puterea de a rămâne împreună. În adâncul acestei Taine întrevedem o rugăciune care ar putea fi exprimată în cuvintele: „Doamne, iubirea Ta este desăvârșită, iar iubirea noastră este încă slabă! Dă-ne din iubirea Ta cea puternică, pentru ca iubirea noastră să se întărească, să reziste încercărilor acestei vieți, să biruiască egoismul și, la final, să învingă și moartea! Ajută-ne să călătorim împreună până în Împărăția Ta, să fim în bucuria comuniunii cu Tine și cu toți cei care Te-au iubit” cu credincioșie! Ca urmare, Dumnezeu nu înlocuiește iubirea celor doi, ci o curăță, o întărește și o ajută să crească în limpezime. Harul care a fost primit la Cununie nu lucrează fără participarea omului și o familie nu devine creștină numai pentru că s-a săvârșit slujba Cununiei, ci, pentru că soții încearcă să trăiască mereu ceea ce au cerut la căsătorie, să trăiască în pace, în credincioșie, cu multă răbdare ca să aibă puterea de a duce împreună tot ceea ce oferă viața! Familia credinței poate fi numită «iubirea care vindecă», pentru că ne scoate din închiderea în noi înșine, în egoism și în iubirea de sine. În familie învățăm că nu suntem încununarea lumii și învățăm să renunțăm, să așteptăm, să ne cerem iertare și să ne bucurăm de binele celuilalt. Soțul, soția, părinții, copiii sau frații ne descoperă nu numai calitățile, ci și slăbiciunile mai mari sau mai mici pe care am prefera să nu le cunoască nimeni, mai ales că în familie nu te poți ascunde pentru că este locul vindecării egoismului, al mândriei și al iubirii de sine. Vindecarea nu înseamnă că nu vor mai exista probleme sau răni, dar în familie învățăm să le mărturisim înaintea lui Dumnezeu. Depășirea momentelor dificile începe cel mai adesea printr-o conversație sinceră, alteori, prin cuvinte de iertare sau prin hotărârea de a petrece împreună o zi dăruită de Dumnezeu! Una dintre cele mai grele încercări ale familiei de astăzi este faptul că oamenii locuiesc în aceeași casă, dar nu mai au timp unii pentru alții, și chiar dacă sunt aproape fizic, totuși rămân străini și singuri, deoarece, fiecare privește spre propriul interes, își duce singur propriile griji și își ascunde propriile supărări!
,,Doamne, ajută-ne să fim în bucuria comuniunii cu Tine…”!
Trecutul nostru ne influențează destul de mult, dar nu ne condamnă, pentru că rănile primite se prefac, atunci când sunt aduse înaintea lui Dumnezeu, în izvoare de înțelegere și de milă față de ceilalți, iar, cel care a cunoscut singurătatea, poate deveni omul care nu îi abandonează pe ceilalți. Omul care a suferit din cauza lipsei de comunicare poate învăța să asculte și să rabde, iar, cel care nu a primit suficientă iubire poate hotărî să nu transmită mai departe aceeași slăbiciune! Familia creștină nu este o familie fără probleme, ci o familie care încearcă să le rezolve numai cu ajutorul Lui Dumnezeu, fiind locul în care iubirea omenească se întâlnește cu iubirea lui Dumnezeu și unde primim puterea de a ne ridica, dacă se întâmplă să cădem în păcat. Familia creștină este iubire care vindecă atunci când nu vedem doar ceea ce primim, ci, ne întrebăm și ceea ce putem face ca omul de lângă noi să fie bine, să se simtă iubit, ascultat și în siguranță! Acolo unde omul face un pas deschis și sincer spre celălalt, Dumnezeu vine în întâmpinarea amândurora și desăvârșește ceea ce iubirea lor, singură, nu ar putea împlini, dacă fiecare soţie trebuie să ţină minte neapărat că nu numai activitatea socială a soţului are nevoie de susţinere şi de stimulare, cu toate că este un lucru foarte important şi acesta și nu în zadar se spune că succesul bărbatului este determinat adesea de femeia aflată alături de el, pentru că femeia are nevoie de apreciere. Pentru un bărbat, lauda din gura femeii iubite, recunoştinţa pentru ceea ce a făcut el pentru ea, constituie mai presus de orice, respect și prețuire! Ceea ce este demn de reţinut în descrierea rolului soţiei în familie este cinstea de stăpână a casei, a gospodăririi casei, atât deosebita demnitate a îndeletnicirilor ei, cât şi extraordinara importanţă a menirii ei în toată complexitatea acesteia. Conducerea gospodăriei îi aparţine soţiei, pentru că ea este singura rostuire a bucatelor, a hranei cotidiene, atât cât este ea pentru satisfacerea nevoilor de viață! Ceea ce merită reţinut în această narativă a rolului soţiei în familie este atât deosebita demnitate a îndeletnicirilor ei, cât şi extraordinara importanţă a menirii ei în toată complexitatea vieții cotidiene! Bărbatul nu va fi niciodată capabil să-şi întreacă soţia în aceste privinţe, nici să devanseze contribuţia ei la bunul mers al căsătoriei şi al vieţii de familie, indiferent de cât de mare ar fi aportul lui material sau financiar, pentru că el nu poate aspira decât să o egaleze, eventual duhovniceşte! Pentru că mulţi sunt cei care au avut mari avuţii şi le-au pierdut fiindcă n-au avut pe cineva care să aibă grijă de ele, iar, în privinţa creşterii copiilor, câştigul este al amândurora, dar, mama este cea care trudeşte mai mult, pentru că ea este cea care poartă pruncul în pântece, şi ea este cea care îndură durerile naşterii de prunci!
Profesor dr. VASILE GOGONEA
