Fiecare generație își are războiul ei. Străbunii mei au luptat în 1877. Străbunicul meu, Antonie Mocioi (soție fiindu-i Stanca) în 1916-1918, bunicul meu Vasile Popescu, în 1939-1943 (căzut pe frontul din Crimeea, secerat de o mitralieră rusească în timp ce-și săpa tranșeea). Tatăl meu, Ion Popescu-Călărașu, a participat la luptele cu sârbii lui Tito (fiind la grăniceri), ca apoi să se descotorosească de regimul comunist infernal, de-o manieră inteligentă, adică retrăgându-se în „Câmpul muncii” la U.M. Sadu. Eu trăiesc emoțional și civic cumplitul război fratricid al Federației Ruse putiniene (un avatar dar decadent al lui Petru cel Mare – ?! – n.m.) împotriva lui Zelenski și a Ucrainei libere și prooccidentale.
Recitindu-i pe Vico, Hegel, Ioan-Aurel Pop, Iorga, Daicoviciu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Mircea Mihăieș (mă refer la articolele sale din „România Literară” – n.m.), am brusc revelația unei mai vechi teme: așezată pe granița dintre Orient și Occident, dintre autocrație și democrație, patria mea s-a văzut nevoită să navigheze ca o corabie pe-o mare când în furtună când oarecum calmă.
Însă consolidând o religie creștină, majoritară în popor (fie ea ortodoxă și catolică – n.m.), românii s-au resituat mereu cu fața către Dumnezeu (vezi Petre Țuțea: Între Dumnezeu și neamul meu – n.m.) și simultan s-au orientat către marii învățați antici și bizantini, apoi autohtonii: în cap de serie cu cronicarii, Cantemir, Budai Deleanu, iluminiștii ardeleni (Maior, Șincai, Lazăr dar și cu Dosoftei, Ivireanu, Cantazuzino, Pann).
România rămâne un „produs” de interferență și multiculturalitate. A avut vocația să absoarbă varii influențe: ba germanice prin Eminescu, ba mediteraneene prin Macedonski. Nordul hiperborean, prin Ion Barbu și Nichita Stănescu, și sudul nostalgiilor / reveriilor motivante, prin Ion Pillat ori Cezar Ivănescu, au reconsacrat ciclic toposuri și reme recurente mitologic și axiologic, ontologic și gnoseologic/ epistemologic..
Postați strategic pe coordonate, funciarmente necesare unei expresivități extrem de complexe (și intenționat complicate, stratificate paradigmatice), un Vasile Conta, un Mihail Dragomirescu sau un George Călinescu, urmat de un Nicolae Manolescu de pildă, s-au bătut, la rându-le, cu același spirit de sacrificiu și cu aceeași încredere în perenitatea tradiției și deschiderile inovatoare și anticipative „futuriste”.
(Vezi Edgar Papu: Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc).
Azi, ne confruntăm, pe flancul de est al NATO, cu pericolul imperialist rusesc, cu visul de o discreționară supremație, asupra întregii EuroAsii, al lui Putin, al cărui război perdant și periclitant al supraviețuirii pe planetă transformă un continent, ce-și stabilizase, cum-necum echilibrul dintre antiteze, într-un cuibar de viespi, de vipere, într-o „insulă de șerpi” – n.m.
Arsenaluri militare sfâșie cerul cu rachete și glia pâinii cu bombe; cele două armate fac schimburi de sicrie (cu cadavre în ele – n.m.) ca să le dea înapoi unor familii terorizate, îndurerare și disperate.
Soldații și ofițerii, dacă refuză „să-și facă datoria”, ajung în tribunalul militar iar dacă invadează teritoriul cucerit, îl jefuiesc de bunuri, alimente, unelte, mărfuri de orice spiță; aur, argint, diamante.
Acest război pare, la o adică, unul de recroire a celei de-a treia ordini mondiale, cu alte „superstate federale” în posturi de conducere, receptate ca reale superputeri: S.U.A., China, India, Uniunea Europeană, Argentina, Brazilia, Japonia și, categoric, nicidecum Federația Rusă; de ce nu și Federația Rusă a „nevolnicului” și „șugubățului” Putin? Fiindcă dorește o întoarcere la Rusia lui Petru cel Mare (cu Finlanda și Suedia înlăuntrul ei, gata să intre în NATO – n.m.); care-va-să-zică, se va reînviera, volens-nolens – Evul Mediu că așa vor mușchii acestui fost kaghebist Putin, de ipso et de facto un tiran despotic, un paranoic (poate chiar de-adevăratelea bolnav psihic – n.m.) ce-ar trebui, el, internat într-un sanatoriu și… psihanalizat (întru vindecare…imposibilă).
Dar cum să închei editorialul eseu, unul de direcție? Cu promisiunea incertă că războiul actual nu va dura… 21 de ani? Cel puțin încă 100 de zile? Sau… O veșnicie? În loc să salvăm, ecologic, Terra, ne grăbim s-o distrugem noi înșine, niște oameni nemernici, unii dintre noi oligarhi cu interese meschine (adică net egoiste), alții îmbogățiți (prin afaceri „neverosimile cu Statul – n.m.) fraudulos, sau posesori ai unor „pensii nesimțite”.
În schimb, săracii așteaptă la cozi dantești Vauchere mizere ori prea pur și simplu de foame, uitați, aiurea, prin vreun cătun prăpădit.
Întotdeauna, tezaurul financiar al României are resurse să ducă în spate „căpușele” unor neverosimile stipendii, indemnizații salarii babane și, repet, pensii „nerușinate”; însă masa de „milogi” e constant amânată, mințită, învăluită cu promisiuni deșarte; copiii lor – ca să nu cumva să învețe carte (căci proștii pot fi lejer manipulați și puși să voteze la comandă… politică – n.m.) sunt scutiți de note, extemporale, teze, lecturi particulare, muncă patriotică, sunt frustrați de tabere de vacanță (între timp acestea au căzut într-o jalnică paragină – n.m.), excursii tematice, competiții de toate genurile; plaja lor de creativitate, e restrânsă enorm, întrucât tot mai puțini copii și adolescenți provin din familii cu stare materială măcar decentă.
Asta din mai multe pricini. Industria autohtonă a căzut în dizgrație de când U.E. ne-a „obligat” să ne dezintegrăm (pe linia avansată de Petre Roman – n.m.). agricultura e subvenționată… cu rea intenție (sic!).
Zilele astea președinta U.E. a întreprins o „vizită de lucru” în Ucraina ca s-o reconstruiască.
O aștept să vină și în România, căci nici noi nu stăm bine deloc, căci forța de muncă a României a „migrat” peste hotare.
Cât privește așa-zisa bătălie între naționalismul rusesc și globalismul american, aceasta e falsă. Și Putin, prin, dialogul său (tot de o calitate parșivă-îndoielnică – n.m.). Dughin (vezi, doctrina Dughin) vizează tot un soi de globalism, în care să înghită Estul și Centrul Europei până la Viena, adică exceptând doar Franța, Germania, eventual Italia și Spania – n.m.).
Deci România trece prin clipe grele, identitatea și suveranitatea fiindu-i cumplit amenințate. Condusă de marionete ci nu de veritabili politicieni, țara noastră suferă îngrozitor din cauza corupției căci, vai, podurile abia date în folosință se prăbușesc nelovite de bombe ori de rachete (rusești – n.m.) ci de lăcomia unor indivizi lipsiți de scrupule. Suferă apoi din pricina unei „slugărnicii” penibile față de străini (a se vedea „Doina” lui Mihai Eminescu, de la moartea căruia s-au împlinit 130 ani – n.m.); căci în timp ce Europa cumpără în cantitate mare gaze, petrol și alte resurse de la Federația Rusă, România, cu capul plecat în fața unor demnitari aroganți și independenți, de la Înalta Curte Europeană, își autodizolvă, bleagă și sinistră, bazinul minier își închide termocentralele, își reduce la minimum, producția de energie electrică a hidrocentralelor.
Puterea și politica nu înseamnă doar numai interesul personal. Căci acest <<interes personal>> trebuie să contribuie la siguranța națională, la eradicarea hoției, a prostiei, a înșelăciunii, a „gogorițelor” sforăitoare, a cheltuirii banilor publici pe tot soiul de „utopii” nerezonabile, a renunțării la exigență, educație, demnitate.
Puterea și politica trebuie să consune în cea mai deplină armonie, iar împreună să stârpească racilele și „dezastrele” epocii actuale, mai ales ale celor morale, societale, filozofice, ecologice…
În nr. 6/2022 al „Vieții Românești”, Nicolae Prelipceanu demască fără drept de apel realul statut al U.R.S.S, acel proiect neoimperialist și neomarxist (pe varianta criminalilor Lenin-Stalin-Hrușciov – n.m.) prin război civil de „așa-zise republici unionale, provenite din vechile gubernii rebotezate altfel. Luăm cunoștință acum, de peste două luni, – comentează acerb tot Nicolae Prelipceanu – de când durează această teribilă nenorocire abătută asupra unei țări vecine cu a noastră (e vorba evident de Ucraina – n.m.), de geografia acelei țări prin tragedia oamenilor care fug din calea invaziei rusești, menite „să-i elibereze”, dacă ne luăm după declarațiile demențiale ale Kremlinului” și automat ale diabolicului Putin.
A trecut prin această dramă fără precedent România însăși sub comanda unor aventurieri ca Ana, Luca și cu Dej, într-o scurtă dar cumplită perioadă, în care în pușcăriile din Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat, sau la Canal, au căzut victime într-atât de multe de parcă „s-ar fi năpustit și încoace bombele „glorioasei Armate Roșii”, venită, chipurile, să ne „elibereze” (ca pe ucrainieni, în prezent – n.m.), slujită de „cozile de topor, la îndemână”, de care, de pildă e populat teribilul roman al lui Adrian Alui Gheorghe: „Urma”.
Deci ce-și propusese „monsieur Putin” (căci constat cu tristețe că Franța azi a trecut de la democrație la extremism fie de stânga, fie de dreapta, partidul de echilibru al lui Macron fiind umilit în alegeri – n.m.)? Ne lămurește tot Nicolae Prelipceanu: să reînființeze pentru ucrainieni, ca și la români în anii 1945-1962, acele „barăci” din acel neverosimil „lagăr al păcii” (de fapt unul de exterminare: vezi în acest sens romanul Hertei Müller: Leagănul respirației – n.m.).
Deci concluzia mea e de neatacat. Să nu între „cizma rusească” în… Franța și în Europa că va fi… mare jale!
De ultimă oră: la Bruxelles, oamenii au ieșit în stradă. Europa se revoltă împotriva prețurilor și sărăciei, inclusiv guvernul românesc de coaliție trebuie să plafoneze, ba chiar să scadă prețurile, la pompă (ca Ungaria) care va să zică – n.m.).
Motivația războiului Rusia-Ucraina începe să se demonetizeze: pur și simplu, cei bogați sunt siliți să-și mai împartă averea colosală și la…. cei loviți de „nenoroc”, dar onești, cinstiți, morali (dar fără a câștiga practic nimic – n.m.).
Cât îl privește pe Putin, impertinența și nemernicia sa nu cunoaște margini. Vor trebui luate măsuri aspre cu această Rusie ce se vrea din nou URSS.
