Învăţătura Preotului de mir – ,,Iată, casa voastră vi se lasă pustie! De acum, casa voastră va fi pustie; pustie va fi casa acestui popor…”!

După Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este începutul Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar, dacă poporul lui Israel se aştepta că Domnul, după intrarea Sa în Ierusalim, va lua în mâinile Sale puterea lumească şi va deveni Mesia pe Care-L aşteptau, Care va elibera poporul israelit de romani, că se va termina cu ocupaţia, că vor fi biruiţi potrivnicii şi că se vor răzbuna pe toţi, însă, în locul acestora, Hristos intră liniştit în sfântul oraş, mergând spre moartea Sa, iar, mai marii poporului, care-şi puseseră speranţa în El, întorc tot poporul împotriva Domnului. Dar, Hristos i-a dezamăgit, fiindcă, El nu mai este Cel aşteptat, Cel în Care şi-au pus nădejdea! Astfel, Hristos a fost condamnat la moarte! Totuşi, să medităm asupra a ceea ce ne-a lăsat Hristos prin moartea Sa! Desigur, evreii cred că Hristos a venit să-i elibereze de romani, de aceea entuziasmul lor nu are margini. Ei aleargă la marginea oraşului ca să-L vadă pe izbăvitorul lor, îi aştern ramuri de finic la picioare, ca unui învingător. Cei care nu au apucat să rupă ramuri, îşi scot cămăşile şi le aştern pe cale. Curioşii exaltaţi se suie pe acoperişuri, în copaci, pe ziduri, pentru a-L vedea măcar cu un ochi pe Iisus. Totuşi, nu este singura dată cînd Hristos este aclamat de mulţime! Nu există nici un murmur de împotrivire, toţi sunt extaziaţi de admiraţie. La fel de extaziaţi şi de uniţi ca atunci cînd Îl vor condamna în faţa lui Pilat, strigînd: „Răstigneşte-L!”, şi s-ar părea că, în gura mulţimii, «osana» şi «răstigneşte-L» sunt sinonime!!?? Tocmai în acele zile, vorbindu-i poporului despre soarta lui viitoare, că vor trece pe lângă El, nu-L vor recunoaşte şi nu îl vor urma, Mântuitorul le zice: ,,Iată, casa voastră vi se lasă pustie! De acum, casa voastră va fi pustie; pustie va fi casa acestui popor, pustii vor fi sufletele lor, pustii speranţele; toate s-au prefăcut într-o pustie imensă”(Matei 23, 38). Noi, cei de astăzi, preoţi şi credincioşi mireni, aducându-ne aminte de Intrarea Domnului în Ierusalim, cu câtă mirare vedem că un popor întreg L-a întâlnit pe Dumnezeul Cel viu, Care a venit doar cu vestea iubirii până la capăt. Însă, I-a întors spatele, pentru că nu Îl interesa iubirea, pentru că nu o căuta. Căci este dificil să iubeşti aşa cum învaţă Hristos, până la a-ţi da viaţa de dragul acestei iubiri. De aceea, poporul a preferat altceva, el râvnea la cele pământeşti şi a rămas pustietate în locul lui. Deci, gândiţi-vă la clipele acelea groaznice, ce le-ar putea trăi chiar şi unul din mijlocul nostru: când cauţi şi nu găseşti un singur om, căruia să-i încredinţezi durerea ce ţi-a cuprins inima! Câţi nu caută un cunoscut sau un prieten, căruia să-i poată spune: „Dragul meu, vai, ajută-mi, numai tu mă ştii pricepe, dă-mi un sfat, scapă-mă!”. Atât de bine ţi-ar cădea să desprinzi de pe buzele lui un cuvinţel cât de neînsemnat, care ar fi în stare să te mângâie! Cu grija aceasta în suflet, Iisus se îndreaptă spre porţile Ierusalimului, dar ucenicii dormeau un somn al neîncrederii, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. El Se duce şi a doua oară şi îi găseşte dormind din nou, în loc să păzească, să privegheze, să simtă durerea Lui împreună. Ei, bine, cum să nu te cutremuri, cum să nu te doară, văzând acestea şi cum să nu te miri, deoarece, Mântuitorul văzându-le slăbiciunea, era cuprins de o presimţire şi mai neagră! El se gândea: dacă oamenii aceştia dorm când le spun anume să privegheze, oare ce vor fi ei în stare să facă atunci când mă voi duce de la ei? Ce vor face când Eu voi fi departe? Putea-vor să răspândească împărăţia Mea în cuprinsul pământului? Toate i se înfăţişau acum zadarnice! Intrarea Mântuitorului în Ierusalim să ne slujească deci şi nouă de mângâiere. Avem şi noi Ierusalimul nostru pămâtesc! Nicicând n-a plutit deasupra acelei mulţimi un mai întunecos miez de noapte şi nicicând inimile omeneşti n-au avut o mai mare lipsă, decât astăzi, când avem o mare sărbătoare pentru a primi în biserica noastră de parohie pe Mântuitorul Iisus Hristos! Atunci, ca şi astăzi, puţini sunt cei care au auzit glasul Mântuitorului, care au ales iubirea şi umilinţa, care au vrut să iubească cu preţul propriei lor vieţi sau au moştenit viaţa veşnică, după făgăduinţa Lui Hristos, cu viaţă din prisos şi viaţă triumfătoare! Iată, sărbătoarea pe care o prăznuim este ziua unei neînţelegeri definitorii, pentru că unora li se lasă casa pustie, iar alţii intră în Casa lui Dumnezeu şi devin ei înşişi biserici ale Sfântului Duh! Amin.
Preot Adrian VULPE, Biserica «Sf. Ier. Antim IVIREANUL», Târgu-Cărbuneşti