România intră într-o perioadă periculoasă în care energia scumpă începe să lovească direct în economie, în industrie și în nivelul de trai. În timp ce marile state încearcă să își protejeze producția și să își securizeze resursele energetice, noi am ajuns să transformăm energia într-o problemă națională care alungă investițiile și împinge companiile spre restructurări și concedieri.
Ani la rând s-a vorbit despre tranziție verde, despre închideri de capacități și despre renunțarea accelerată la sursele clasice de producție. Numai că economia reală nu funcționează din sloganuri și strategii scrise frumos pe hârtie. Fabricile nu merg cu promisiuni. Agricultura nu produce cu discursuri despre neutralitate climatică. Iar investitorii nu își mută miliardele într-o țară unde costul energiei devine impredictibil și tot mai greu de suportat.
România a început să închidă înainte să construiască. A redus capacități energetice fără să pună ceva solid în loc. Rezultatul se vede astăzi: dependență mai mare de importuri, vulnerabilitate în perioadele de consum ridicat și o presiune uriașă pe prețuri.
Iar această presiune nu rămâne doar în facturi. Ea se transferă în întreaga economie. Companiile mari consumatoare de energie își reduc activitatea, amână investițiile sau caută alte state unde există stabilitate și costuri mai competitive. Unele firme vorbesc deja despre restructurări, altele despre relocare, iar multe proiecte noi sunt puse în așteptare.
Relansarea economică a României nu poate veni din nimic. Nu poate veni doar din taxe, impozite și împrumuturi. Statul poate muta bani dintr-un buzunar în altul, dar nu poate crea dezvoltare fără producție, fără investiții și fără o economie care să genereze valoare reală.
Totuși, exact aceste fundații ale economiei sunt slăbite astăzi de costurile tot mai mari. Energia scumpă se adaugă peste taxe ridicate, peste birocrație și peste lipsa infrastructurii. În aceste condiții, multe companii nu mai discută despre extindere, ci despre cum să reziste.
România începe să semene cu o țară care își taxează economia înainte să o lase să producă. Cea mai gravă pierdere este însă lipsa de încredere care începe să se instaleze. Investitorii caută predictibilitate și siguranță. Când o țară transmite nesiguranță energetică și lipsă de strategie, capitalul merge acolo unde există stabilitate și pragmatism.
În paralel, populația suportă costurile acestei politici incoerente. Pentru milioane de români, facturile au devenit o povară constantă. Oamenii reduc consumul nu pentru că au devenit mai preocupați de protecția mediului, ci pentru că pur și simplu nu își mai permit. Sărăcia energetică începe să afecteze tot mai multe familii, iar acest lucru lovește inevitabil și în consumul intern, unul dintre puținele motoare care mai țin economia în mișcare.
Paradoxal, exact statele dezvoltate care au împins cel mai agresiv politicile verzi încep acum să vorbească tot mai des despre securitate energetică, despre energie nucleară și despre nevoia protejării industriei proprii. Marile economii au înțeles că fără energie suficientă și accesibilă nu există competitivitate economică și nici independență reală.
România însă continuă să meargă fără o direcție clară, prinsă între discursuri politice și decizii întârziate.
O economie puternică nu se construiește prin scumpirea permanentă a costurilor de producție și prin împovărarea mediului privat. Nu poți avea industrie competitivă cu energie scumpă și politici incoerente. Nu poți cere performanță economică în timp ce slăbești exact fundația pe care se sprijină întreaga economie.
Dragoș Ionică
