Oricât de mult ai crește – în ani și experiență, există cineva – o ființă unică – în fața căreia vei fi mereu mică – MAMA! Este normal să fie astfel: Mama e Universul fiecărui copil! Zâmbetul ei poate opri ploaia de lacrimi, vocea ei caldă îți aduce soarele, îmbrățișarea ei e liniștea de care ai atâta nevoie…
Adultă fiind, când te confrunți cu o problemă spinoasă, căreia nu-i dai de capăt și pe care ai întors-o pe toate fețele împreună cu partenerul de viață, gândul îți zboară către ea… și, dacă nu e lângă tine ci e acolo, departe – în orașul copilăriei iar tu șovăi să-i dai telefon, nevrând s-o împovărezi cu supărări care nu-i aparțin, până la urmă degetele tale tastează numărul, febril, uneori doar ca să auzi: ,,Ce mai faci, draga mea? Ți-e bine? Mi-e dor de tine…Te iubesc!” E tot ceea ce ai nevoie… Poate nu-i mai spui că ți-e greu, pentru că acel greu s-a estompat, doar la auzul vocii ei… sau poate-i spui și, după ce-ți zice cum vede ea lucrurile, încheie cu acel „tu ești puternică, vei reuși… am încredere în tine !” Simți acea liniște incredibilă – a celei ce se știe iubită și susținută necondiționat… Și, chiar poți ! Ca prin minune, totul se rezolvă, găsești soluții mai ales unde nu păreau a exista. Îți dai seama ce bogată ești: ai alături oameni care te iubesc și apreciază: Mama și omul iubit! Și ți-e bine!
Dar binele nu e etern… și acolo unde e bine, e loc, nu de mai bine ci de rău…
,,Carpe diem, quam minimum credula postero!” Uităm, adesea, că suntem noi înșine doar clipe în nemărginirea Timpului…
….
Ce rămâne dintr-un om? Câteva bunuri personale, fotografiile în care ne zâmbește ziua de Ieri, sfaturile date, amintirile, IUBIREA pe care ne-a purtat-o și dăruit-o și foarte mult DOR !
Pentru cei care s-au născut fără a-și cunoaște părinții – a fi orfan e o certitudine cu care s-au obișnuit… ei sunt scutiți de durerea de a fi știut cum e să îi ai și să îi pierzi …
A deveni orfană, având cei mai buni părinți din câți pot exista e cumplit de greu!
Când a plecat Tata, am rămas ca un fluture cu o singură aripă… După plecarea Mamei, fluturele a uitat să mai zboare… fără aripi, prin perdeaua de lacrimi…
Sunt dureri și doruri cumplit de greu de dus!
Fiecare dintre noi a trecut, trece sau va trece prin asta!
Din afară, unii vor părea că au depășit mai ușor pierderea; adevărul este că nu o depășești nicicând ! Continui să înaintezi în viață, cu zâmbet pe față, cu lacrimi și dor în suflet. Te centrezi pe muncă, probleme, familie …
Undeva, adânc în suflet, stă dorința nemărturisită de a mai fi copil, de a mai putea să te bucuri de dragostea și ocrotirea părintească, de a găsi liniștea în îmbrățișarea Mamei sau, măcar de a tasta acel număr de telefon, pe care-l știi cu sufletul, doar pentru a mai auzi: ,,Ce mai faci, draga mea ? Ți-e bine? Mi-e dor de tine…Te iubesc!”
Doina Pînișoară Dafincescu
