I. Zile de cuminecătură poescă
1.Unul dintre cei aleși
Care sunt gesturile fundamentale ale criticii literare? Primul ar fi: de mediere în vederea producerii unui mesaj inteligibil dintre opera literară și cititor. Al doilea ar fi cel de punerea, aceluiași text, de alte întrebări, cu scopul de a-l menține într-un prezent continuat asigurându-i o longevitate simbolică. Al treilea ar fi acela de educare a omului, care locuiește, totuși, poetic, în spiritul universalului.
Ca și Jean Starobinski, Adrian Alui Gheorghe și-a construit propriul sistem critic, și-a fixat în timp metodologia, și-a adaptat unghiul de abordare, impulsionat de referințe, de exigențele impuse de turnúrile și avansul interpretării criticofilosofice. Prin urmare a reflectat asupra actului de creație literară, l-a comparat mental și afectiv și a meditat asupra rostului teoriei și al criticii literare.
Poezia și existența întru poesis sunt chintesența literaturii și totodată un mod de a trăi, de a exista, de a valorifica emoția și sublimul. Astfel chiar din teza de doctorat, Adrian Alui Gheorghe își liricizează discursul teoretic și (meta)critic, iar hermeneutica lui e pornită dintr-o inimă de poet – după cum afirmă Petru Ursache, conducătorul tezei sale de doctorat „Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului”. [1]
Și Mircea A. Diaconu – laureat și el al A.N.P.C.P. „Serile la Brădiceni”, la cea de-a XIV-a ediție din 2010, dimpreună cu Adrian Alui Gheorghe, identifică în teza de doctorat a acestui exeget al poeziei aspirația eseistului de a-și transpoetiza discursul sub semnul enciclopedismului și ca la un banchet al spiritului.
Multe din îndrăznețele opinii ale lui Adrian Alui Gheorghe par rezolvări poetice, vădindu-se el însuși unul dintre cei aleși de muze să atingă cerul locuit numai de zâne, de idei poetice, de animale simbolice, ca să participe apoi la îmbogățirea ideatică a fondului universal de utopii.
Astfel, Adrian Alui Gheorghe apropie ritualul inițierii de inițierea poetică, iar iluminarea lui Făt-Frumos duce cu gândul la Arthur Rimbaud.
2.Poezia va învinge
În „Frig/Sau despre cum poezia ne-a furat moartea” – care constă într-un dialog epistolar (1978-1990) [2] între Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe – un relector atent, dacă are răbdarea necesară, poate depista la poezie, la poet, la metaforism, repere despre religia scrisului, despre actul construirii unui poem, despre cărți pline de omenie și de credință, despre întâmplări poeticești din irealitatea imediată.
Ipso-facto, cei doi poeți scriu dimpreună un roman epistolar de excepție, din condiția lor de martori și martiri ai unei epoci de dictatură comunistă și autoritarism ceaușist deșănțat-abominabil. Ei sunt de părere că cele mai frumoase poezii se scriu când nu cântă nici o pasăre; că poezia este o dramă a lumilor interioare, transcrisă pe hârtie în secunde de geniu; că uneori așa se naște și eternitatea într-o lume eminamente poetică; adevărații poeți nu scriu decât capodopere; poetul e un „explorator total” al (i)realului, al (trans)realului, pe cât de inteligent pe într-atât de sincer; poezia nu-i numai un act gratuit, ci-i un produs al unității de stil, deopotrivă încântător și astral.
Concluziile lui Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe converg spre convingerea că poezia scrisă de ei va învinge; evident dacă evită monotonia, dacă oferă publicului „zile de cuminecătură poescă”; dacă din câmpul unei idei pierdute salvează cuplul dionisiac – apolinic, care sălășluiește și-n sufletul lor; prin cultură intensă, prin hermeneie asiduă, prin continuitate gnoseologică ș.a.m.d.
Contemplând Poezia își dau seama că ea e modernă și ca atare „un nonsens în nonsensul general”. Realizează că ea poate fi privită din o mie și una de unghiuri, deși adevărurile etern umane sunt cam aceleași: nașterea, viața, dragostea, pacea, moartea, nostalgia nemuririi, utopia unui Bibliopolis, a unei Cărți perfecte; dezideratul absolutului, al întoarcerii la origini, al autarhiei auctoriale, al stranietății, al fantasticului, al unicității, al totalității, al sacrificiului pe altarul creației ș.c.l.
Cei doi autori remitologizează toposuri, teme, motive, atitudini; dialoghează, fiecare în solitudinea lui kairotică, despre forma abstractizată a gesturilor poetice, tensiunea scriiturii vulcanice, libertatea concepției. Fără cărți de citit, ei se simt ca un dumnezeu fără oameni.
Aș vrea să închid această transversalie cu un poem măreț al lui Adrian Alui Gheorghe: o capodoperă intitulată „Eminescu”. Iată-l: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”/ poeziile care nu ruginesc/ de mult le considerăm metale prețioase/ și ne facem inele cercei/ sau ne poleim limba când tace.// Eminescu – scriem pe icoane/ și ne ascundem într-un tei toamna/ să vedem cum transpiră un zeu.// demult clipa e înțeleasă în linii mari:/ timpul – sângele meu dintre două poeme/ pe care nu le-aș fi scris niciodată singur”.
Un poem grozav al aceluiași Adrian Alui Gheorghe este și „Repetiție cu public” (pp. 217-218). Dar poate și încă unul „Înțelesul ca pierdere” (pp. 233-234). Acceptabile sunt și cele două elegii de la paginile 400-401, ce-mi amintesc, brusc, de „Elegiile mele din Ezoterezia”.
3.O pledoarie pentru întoarcerea literaturii
În 2012, Adrian Alui Gheorghe vine în întâmpinarea noastră, a criticilor, teoreticienilor, hermeneuților și esteticienilor literari cu niște „contribuții la estetica umbrei” în chip de eseuri „deși ar putea fi, de asemenea, un roman cu o multitudine de personaje care disimulează în idei; sau ar putea fi un text dramatic, cu multe voci care se intersectează preocupate mai toate, de aceleași obsesii, de aceleași orizonturi care, odată atinse, se surpă și închid orice cale, sau se surpă lăsând orice cale fără capăt”. Eseurile, articolele, răspunsurile la anchete literar-culturale, dialogurile (2000-2012) duc mai departe mesajul din „Iadul etic, iadul estetic” (2008).
Mesajul vorbește în continuare despre ritmul interior, despre vocea lăuntrică distinctă emanată de Sinele-Eul poetic; ilustrează realitatea ființei întru Kenosis și Askesis, trădează recurențe și simetrii existențiale și, evident, poetice, sugerează coerențe definitorii – autoreferențiale.
Poetul se descoperă pe sine, își scrutează viața secretă, decizând ce să urce din ezoteric în exoteric și din ezoterie în ezotezie și imediat, chiar simultan, în erezie poetică, în mepriză, în antiteză, în împlinire, în ruptură, în contra-Sublim personalizat, în autopurificare, într-o singurătate aproape șamanică.
Pledând pentru «întoarcerea la literatură», Adrian Alui Gheorghe respinge apocaliptica ei dispariție, adresând comilitonilor îndemnul revenirii la „valorile tribale ale culturii”: arhetipurile, pe care tăvălugul globalizării ar intenționa să le lichideze, substituindu-le, cu înlocuitorii mai vizibili, mai atractivi, impuși excesiv de mass-media, de tendințele de înnoire forțată a lumii în care trăim, de desacralizare haotică, de nivelare valorică a operelor, menținute de un imperialism cultural-literar de toată lumea agreat, consimțit, promovat de o piață agresivă și de o publicitate comercială spectaculoasă. Respingând moartea literaturii, Adrian Alui Gheorghe nu poate fi clintit din credința lui că omul rămâne măsura lucrurilor, că arta e măsura duhului care mișcă lucrurile, că versul lui Cesar Vallejo adevăr sacrificial grăiește: „Poezia este o rană prin care se scurge tot sângele din trup”.
4.Poezia: un suport al dinamismului limbii
În concepția lui Adrian Alui Gheorghe, poezia fără mistică e ca orizontul fără iluzia nesfârșitului, e ca apa curgătoare fără susur, fără matcă. Metafora, epitetul, alegoria, adică tot ce înfrumusețează textul, fac parte dintr-o recuzită a misticului, a transcendentului. E atâta poezie pe lumea asta, nedescoperită, netrăită, că e o fericire să o descoperi, să o jefuiești. Dacă închizi ochii, vezi și mai bine poezia, lucru deloc dureros. Poetul disimulează în individ obișnuit ca să nu se prindă nimeni că e un izgonit din ceruri, că e un „paria al cerurilor”. [3]
„Contribuțiile la estetica umbrei” lămuresc aspecte esențiale care țin de poesis, de poiein, de poetizare, de starea de poezie, de scriitura poetică, de poeticitatea în sine. Cu un vers reușit, poetul poate modifica ceva din ordinea universului. Artistul sesizează mișcarea interioară a ființelor care trăiesc înspăimântate, mereu la limită, vieți unice și irepetabile. Poezia, ca și iubirea, nu prinde rădăcini decât între oameni. Căci omul este singurul teren pregătit oricând pentru iubire, rațiune și poezie. Poezia este în ultimă instanță practica metafizicii, ca și religia. Iar poezia-în-sine înseamnă o noblețe și reprezintă foaia de temperatură a unei epoci.
Volumul conține și câteva poeme admirabile: „Cum a dispărut orașul grecesc Cnossos sau Poetul bătrân își declamă faima”, „Un arțar învață filozofie”, „Schița unui poem ratat cu premeditare”, „Dar lucrurile nu se opresc aici”, „Cucuta”.
Din acestea, am reținut, asumându-mi propriile hermeneze, că poezia e un organ al metafizicului; scrisul e un act catharctic și christic; e un act de împărtășire a unui prea plin de substanță spirituală, e mod de alimentare a hybrisului, e album de fotografii prin care poeții vor să înghețe momentele de inefabil ale existenței, e o resuscitare mult mai validă poetic a „romantismului etern”.
Și, totuși, cu tot tonul său entuziast, Adrian Alui Gheorghe nu-și poate înfrâna impresia că societatea îl ignoră pe poet, ba chiar îl disprețuiește; chiar dacă e și ziarist, și profesor universitar, și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Deși, fie și fiindcă poezia e un suport al dinamismului limbii, poezia română are prezent. Fie și pentru că, finalmente, poezia și poetul au învins, în libertate și democrație, viitorul unui scriitor complet și complex va fi mereu ca un vis realizat sub steagul umanismului liberal și social.
BIBLIOGRAFIE
1.Adrian Alui Gheorghe: Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului; editura Conta, Piatra-Neamț, 2004.
Aurel Dumitrașcu, Adrian Alui Gheorghe: Frig/Sau despre cum poezia ne-a furat moartea/ Epistolar (1978-1990), editura Conta, Piatra-Neamț, 2008.
Adrian Alui Gheorghe: Contribuția la estetica umbrei, editura Tracus Arte, București, 2012.
Ion Popescu-Brădiceni
Scriitor, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba – Hunedoara, critic și istoric literar
(va urma)
