În Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere); Ap. Fapte 16, 16-34; Ev. Ioan 9, 1-38; glas 5, voscr.8, textul Evangheliei care se va citi la Sfânta Liturghie pune în contrast izbitor lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte acestui orb din naştere, făcându-l să vadă, şi invidia întunecată a fariseilor care nu-l iubeau pe Iisus când El vindeca pe cei bolnavi. Scopul Sfintei Evanghelii este acela de a arăta că uneori mai uşor Îl mărturisesc orbii din naştere pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, decât cei care, deşi văd cu ochii trupeşti, nu cred cu adevărat în El. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală, decât orbirea trupească sau fizică şi că mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească, decât de orbirea sufletească a necredinţei.De bună seamă că orbul despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie nu a cerut nimănui ca să-l vindece, dar, el a fost numai observat de către Mântuitorul Iisus Hristos şi de către ucenicii Săi care L-au întrebat pe Iisus, dacă omul acesta este orb pentru că a păcătuit el sau părinţii lui. Atunci, Mântuitorul Iisus Hristos le-a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu, Care prin puterea Sa lucrătoare, aduce cu El şi luminarea minţii noastre spre mai bine, atunci când orbirea sufletească se dovedeşte mai grea ca orbirea fizică!
,,Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii”!
Iată-ne, aşadar, în Duminica a şasea după Paşti, iar, dacă s-ar avea în vedere înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări a vindeării orbului, s-ar putea spune că cel născut orb reprezintă întreaga omenire, pe când scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul Iisus Hristos, Care a fost trimis din cer pentru a da înapoi vederea întregii omeniri care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii şi preacurate a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului. Ca urmare, lumina este adevărul, iar, întunericul este minciuna, lumina înseamnă iubire, întunericul înseamnă ură, lumina este tărie, întunericul este slăbiciune, iar, Lumina care vine de la Domnul risipeşte teama întunericului, ne incurajază şi ne înseninează zilele vieţii noastre. Hristos îi dăruieşte celui care crede în El nădejde şi bucuria aceea de a se vedea pe sine însuşi! Oricum, între fiinţă şi sinele e o distanţă uriaşă, o prăpastie. ca la Judecata de Apoi! Desigur, la prima vedere, întrebarea şi răspunsul în legătură cu acela care a păcătuit, am văzut că Mântuitorul a răspuns că nu a păcătuit nici cel orb, nici părinţii lui, pentru a spulbera credinţa falsă a unora dintre iudei, împrumutată de la păgâni, cum că uneori sufletul care a păcătuit mult, la ieşirea lui din trup, intră în alt om sau într-un copil care se naşte şi petrece încă o viaţă pe pământ într-un alt trup, pentru a se curăţi sau pentru a se izbăvi de păcate prin suferinţă. Totodată, Iisus spune că potrivit Voii Lui Dumnezeu, sunt şi oameni care suferă nu pentru păcatele lor proprii sau ale părinţilor, ci pentru ca să arate în ei lucrarea lui Tatălui ceresc! Într-adevăr, prin vindecarea acestui orb din naştere s-a arătat lucrarea lui Dumnezeu, şi anume aceea că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt l-a creat pe om la începutul lumii (cf. Facere 1, 26-27), şi că tot El este şi Lumina lumii (Ioan 8, 12), adică sensul ultim al vieţii, al existenţei universului şi al umanităţii, că El este dătătorul vederii trupeşti sau fizice şi dătătorul vederii sufleteşti sau spirituale care se numeşte credinţă!
Prin textul acestei Evanghelii, putem afla că putem să vedem, prin Lumina Învierii lui Hristos, pentru că, într-adevăr, ne putem observa pe noi înşine că adesea orbim şi adesea începem, cu puterea lui Dumnezeu, să vedem iarăşi, dar, orbim din cauza păcatului. Uneori ne naştem orbi, pentru că părinţii noştri, bunicii noştri, care au lucrat răul în feluri în care poate nici nu ştim, au păcătuit, dar, există pentru noi dumnezeiescul Botez, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi toate tainele Bisericii, lucrătoare în sufletul nostru, pentru că auzim de multe ori spunându-se cuvântul «har», care înseamnă puterea lucrătoare a lui Dumnezeu, cea care face minune cu noi, când Însuşi Dumnezeu, prin puterea Sa lucrătoare, aduce cu El şi luminarea minţii noastre spre mai bine, atunci când orbirea sufletească se dovedeşte mai grea ca orbirea fizică!
,,Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește: trimis”!
Duminica a şasea după Paşti este ultima duminică din acest an, când mai rostim salutul pascal «HRISTOS A ÎNVIAT!», pentru că joi, 21 mai, vom prăznui Înălţarea Domnului, când avem şi Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena, iar în acest sens, noi ştim prea bine că numai până la Înălţare întrebuinţăm acest salut. Ca urmare, pentru a pătrunde înţelesul Evangheliei, să-I mulţumim Domnului că ne învredniceşte să facem rugăciune în biserică, la Sfânta Liturghie, ca un ecou al Marelui Praznic al Învierii, iar, ca o eventuală concluzie la Pericopa Evanghelică, să mai precizăm că orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie, dar, el a fost luminat şi sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa lui vădindu-se, cu adevărat, darurile Luminii Învierii. Iar, dovada o putem avea şi în modul înţelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l ca peste veacuri inchizitorii nemiloşi, mai ales că orbul cel vindecat o spune cu sinceritate: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi aceasta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic!” (Ioan, 9, 30-33). Oricum, a nu vedea minunile zilnice înseamnă orbire, pentru că avem aer de respirat, iar, aceasta este o minune! Creşte iarba câmpului, iată cele de mâncare date nouă, acestea sunt minuni! Prin felul în care Dumnezeu ne-a creat şi ne ţine pe noi, aceasta este minunea lui Dumnezeu, mai ales că minunile Lui nu sunt numai învierile din morţi şi vindecările, ci toate aceste stări pe care le trăim zi de zi! O mare minune a Lui Dumnezeu este şi luminarea minţii noastre spre bine, şi chiar dacă ne minunăm adesea de cei care fac răul, să-I mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a adus într-o stare precară, în această nenorocire, de a lucra răul! În loc de concluzie, să mai spunem că Fiul lui Dumnezeu vindecă natura umană, când aceasta devine oarbă, iar, Mântuitorul Iisus Hristos a scuipat în ţărână şi a făcut tină spre a unge ochii orbului. În acest fel, gestul Mântuitorului arată că întrucât El este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, la Facerea lumii, S-a aplecat şi a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă (cf. Facere 2, 7), tot El poate reface acum natura umană, deoarece a devenit oarbă, infirmă, neputincioasă şi suferindă, iar, peste toate cele care sunt şi vor fi, Dumnezeu, prin puterea Sa lucrătoare, aduce cu El şi luminarea minţii noastre spre mai bine, atunci când orbirea sufletească se dovedeşte mai grea ca orbirea fizică!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
