„Eu sunt trubadurul. Lira/Este sufletul din tine,/Am să cânt din al tău suflet/Să fac lumea să suspine./ Tu eşti aerul, eu harpa/Care tremură în vânt/Tu te mişti, eu mă cutremur/Cu tot sufletul în cânt”. Sunt versurile prin care pune sufletul în condei trubadurul Mihai Eminescu, zeul tutelar al spiritualității noastre, dacul cel mare al poeziei românești.
Respectând proporția, Dorel Zamfira este trubadurul, fluierul este sufletul din dacul care tremură la cântul lui Dorel.
,,Sonoritatea catifelată, buna stăpânire a registrelor, agilitatea şi tehnica ireproşabilă, dozarea corectă a respiraţiei, îl fac pe Dumitru Zamfira un adevărat maestru al fluierului. Degetele sale calcă pasajele muzicale într-un mod firesc, gândirea cerebrală fiind în deplină concordanţă cu gândirea mecanică, să-i spunem, a digitaţiei. Secvenţele şerpuitoare ale melosului românesc, fabuloasa interpretare, de mare virtuozitate, i-au conferit lui Dumitru Zamfira un loc binemeritat în istoria muzicii populare româneşti. Dumitru Zamfira este maestrul arhetipurilor. Splendide salturi şi nuanţe suflat-şuierate sunt însăşi respiraţia muzicii, respiraţia marii arte.
Rigoarea execuţiei interpretative echilibrează spaţiul expresiv al pieselor muzicale, iar scriitura simplă pe care melodica se construieşte, conturează una dintre cele mai frumoase pagini din creaţia lăutărească”, notează Elise Stan, dr. etnomuzicolog.
Dumitru Zamfira a îmbogăţit muzica populară românească cu o partitură ale cărei virtuţi sunt etalate cu o genială elocvenţă, Ciocârlia, arhicunoscuta şi melodioasa partitură, una dintre cele mai frumoase pagini muzicale scrise cândva, este interpretată magistral de Dumitru Zamfira. Instrumentul solist, cu timbrul dulce şi expresiv şi cu nelipsitele pasaje de virtuozitate, rivalizează în elocvenţă cu plasticitatea sonoră a orchestrei. “Scherzo-ul” final, un pasaj concertant de fapt, este un superb dialog sonor, plin de fantezie, rezolvat luminos şi optimist, improvizaţie liberă unde misterul muzicii, al vieţii rămân inaccesibile. Minunat, mare muzică livrată discret şi firesc publicului ascultător. Un „Bravo!” rostit la unison, animă întotdeauna finalul concertelor iui Dumitru Zamfira. Muzică pură şi celestă în cel mai deplin înţeles al cuvântului cu Dumitru Zamfira şi fluierul său inegalabil”, mai scrie Elise Stan, etnomuzicolog, realizator de emisiuni la Televiziunea Română.
Cronicari din Detroit-Michigan, S.U.A. şi din Glasgow-Scoţia au scris încă din anul 1966 despre ,,excepţionalul Zamfira”, care ,,dovedeşte interpretări de înaltă clasă la fluier şi caval şi o minunată agilitate „.
,,Este pentru prima oară în cariera mea de compozitor, când găsesc un asemenea răspuns fin la complexităţile şi provocările muzicii contemporane, din partea unui interpret de muzică tradiţională”, scrie Dinu Ghezzo, directorul departamentului Muzică al Universităţii New York.
,,În galeria artiştilor români contemporani, Dumitru Zamfira aduce o zestre nuanţată de melodii, care parcă vorbesc, pentru că el modelează aerul, nu din afară, ci dinăuntrul fluierelor sale”, scria Adrian Păunescu.
„Pentru mine, precum și pentru foarte mulți iubitori de folclor muzical,rămâneți cel mai mare instrumentist la aceste instrumente și pseudoinstrumente arhaice,aducând fluierul românesc(ciobănesc) la cel mai înalt nivel interpretativ!” i se adresează artistul Gelu Voicu, unul din discipolii lui Dorel Zamfira.
Cu convingerea că gorjenii l-au cunoscut suficient de bine doresc să reamintesc în câteva cuvinte cine a fost pe artistul Dumitru Zamfira, alintat Dorel, prietenul meu de-o viață care, azi, 18 mai 2025, ar fi împlinit venerabila vârstă de 85 de ani. Am publicat despre el un laudatio în Gorjeanul și Novăceanul în luna mai 2020 când împlinea 80 de ani.
El s-a născut la 18 mai 1940, în oraşul Novaci. Este fiul învățătorului Dumitru Zamfira, învățătorul din Pociovaliște care și-a încheiat cariera și a rămas pentru totdeauna în Cernădia. Tatăl său a fost primul meu director de școală, că parcă-l văd și acum prin curtea școlii cu nuiaua în mână. Că te-atingea, ori nu, e mai puțin important, dar gura lui era mai mare decât sunetul clopoțelului, așa încât disciplina era la ea acasă și nimeni nu l-a acuzat de metoda lui pedagogică.
Dorel a urmat cursurile Şcolii Elementare din Novaci, apoi liceul în Craiova, Şcoala Tehnică de Comerţ din Craiova şi Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii din capitala Olteniei. El mai avea însă o calitate, o pasiune pe care a dus-o la nivel de artă: cântecul cu fluierul. Îmi povestea că primul fluier l-a avut la 4 ani, cumpărat de bunicul său, iar la vârsta de 6 ani a cântat pe scenă la sfârşitul anului şcolar. Învăţătorul Zamfira a dat atunci, ca „bonus” elevilor, pe lângă diploma cu coronița de flori şi piesa cântată ,,Mândra mea sprâncene multe”, cântec despre care Dorel spune că l-a învățat de la mama sa care cânta foarte frumos.
Originea, copilăria lui printre ciobanii novăceni, ciobanii fiind cei care pot fi considerați a fi părinții, dar și patronii fluierului, la care se adaugă talentul nativ, calităţile umane şi artistice personale, îl propulsează în cariera artistică ce avea să primeze celei pentru care îl recomandau studiile, astfel că, la vârsta destul de fragedă era angajat ca solist instrumentist la Orchestra Populară ,,Doina Olteniei” a Filarmonicii de Stat ,,Oltenia”, la Ansamblul de Cântece şi Dansuri ,,Nicolae Bălcescu” din Craiova şi, inedit, ca dirijor la Ansamblul Casei de Cultură a Studenţilor din acelaşi oraş.
Încă din timpul studenţiei ocupă prin concurs postul de solist instrumentist la Ansamblului ,,Ciocârlia” al Ministerului de Interne, unde activează aproape 30 de ani (1970-1991 şi 1997-2005).
În anii 1992-1993, îl găsim funcţionar administrativ în cadrul Misiunii Permanente a României pe lângă O.N.U. New-York, S.U.A., iar din 1995 până în 1997, îndeplinește calitatea de referent de specialitate la Muzeul Naţional al Satului ,,Dimitrie Gusti” din Bucureşti.
Preocupat de îmbunătăţirea permanentă a interpretării muzicale şi a reprezentării folclorului din toate regiunile României, reuşeşte pe parcursul timpului să cânte cu măiestrie la 15 instrumente tradiţionale de suflat, stăpânind tehnici diferite de emisie a sunetului şi o paletă timbrală de mare diversitate. Susţine recitaluri solistice schimbând un instrument cu altul și trece cu uşurinţă în planul acompaniamentului folcloric de grup. Cântă cu virtuozitate cu fluierul, cavalul, cimpoiul, tilinca, drâmba, cavalul fără dop, trişca, fluierul îngemănat, ocarina, muzicuţa etc.
Repertoriul său cuprinde în primul rând creaţii păstoreşti, piese ritual-ceremoniale, cântece, doine, balade şi melodii de joc din toate zonele folclorice ale României, redă prin fluier capodopere al unor soliști de excepție ai folclorului românesc cum au fost Maria Lătărețu, Maria Tănase, Ioana Radu etc., încât ai senzația că-i vezi pe scenă. Recitalurile lui se încheie cu piese concertante şi de mare virtuozitate precum sunt Hora stacatto şi Hora spicatto (de Grigoraş Dinicu), Căluşul oltenesc, Ceasornicul, Căruţa poştei, Sârba rândunelelor, Dans ţărănesc (de Constantin Dimitrescu ), Ciocârlia și multe altele.
Este laureat al Festivalului Naţional din 1962, al Festivalului ,,Cântarea României ediţiile 1981, 1983, 1985, 1987, al Festivalurilor internaţionale din Franţa, Grecia, Bulgaria, Finlanda, Italia, în anul 1968 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a, răsplătit cu Marele premiu al Fundaţiei ETHNOS, (1997), deţine Diploma de Merit din partea Societăţii Române de Radiodifuziune, Diplome de Excelenţă din partea : Ministerului Culturii la Gala Folclorului Românesc – 2002, Consiliului Judeţean Gorj pentru promovarea imaginii Gorjului natal în ţară şi în lume, din partea Ministerului Administraţiei şi Internelor la ediţia a IX-a a Festivalului instituţiilor M.A.I., din partea prefecturilor din Botoşani şi Iaşi, din partea Ansamblurilor Folclorice ,,Maria Lătăreţu” din Târgu-Jiu şi ,,Doina” al Armatei. A primit titlul de Maestru al cântecului la Festivalul ,,Fluierul de Aur” al Sârbilor din Balcani, 2001. A fost distins cu Ordinul Naţional ,,Pentru Merit” în grad de ,,Cavaler”, acordat de Preşedintele României în anul 2002.
A reprezentat tradiţia muzicii populare naţionale la multiple spectacole de gală dedicate vizitelor şefilor de stat străini în România, la London Palladium Royal Performance în 1967, la Smithsonian Institute cu ocazia Bicentenarului Statelor Unite ale Americii-1976, la Festivalul de interpretare la cimpoi din Billingham, Anglia, festivalurile de folclor din Nanterre-Franţa, Bursa-Turcia, din Spania, Olanda, Germania, Finlanda, Bulgaria, fosta Iugoslavie, India, China şi a fost membru în juriu la ediţiile multiple ale festivalurilor ,,Maria Tănase” şi ,,Maria Lătăreţu”, preşedinte de juriu la festivaluri judeţene de folclor (Slatina, Caracal, Corabia etc.). Este membru permanent al formaţiei ,,Ethnica” al New York University.
Casa de discuri Electrecord i-a editat 5 albume personale, iar Radiodifuziunea Română l-a prezentat des în concertele aniversare ale marilor solişti, dedicându-i nenumărate înregistrări muzicale de folclor, imprimate alături de orchestre dirijate de Radu Voinescu, Nicolae Băluţă, Tudor Pană, Constantin Arvinte, Paraschiv Oprea, George Sârbu şi Adrian Grigoraş, Nicolae Botgros etc.
La 21 aprilie 2025, în săptămâna luminată, Dumitru Zamfira pleacă „din scenă” și urcă la cer, acolo în locul cu verdeață unde nu există nici întristare, nici suspin, cum spune molitfelnicul ortodox. A plecat însă cu sufletul trist și singur. Ropotele de aplauze care încheiau spectacolele lui, au lipsit.
S-au scris multe despre plecarea lui Dumitru Zamfira la cer, nu am informații suficiente și nici nu m-aș angaja să le comentez, dar cred că, asemenea marilor artiști care au urcat anterior la cer, merita ca la plecare scena să fie plină.
Artistul Dorel Zamfira, la intrarea în scenă era întâmpinat cu aplauze, statura sa impozantă, întotdeauna impecabilă și cavalul ce-l purta dădea măreție sălii. Suita de melodii pe care le interpreta era întreruptă cu aplauze, iar el se conecta atunci la public cu toată ființa, dădea intensitate cântului și toată sala vibra precum degetele de pe fluier. Dintotdeauna, la încheiere, publicul exploda în aplauze și-l întorcea pe scenă pentru încă una-două secvențe. Dorel era mândru de respectul publicului și, la rândul lui, foarte educat și cu multă decență, răsplătea întotdeauna prin gesturi de tandrețe.
Tocmai de aceea nu o să cred niciodată că artistul și-a dorit ieșirea din scenă pe ascuns. Cale de întoarcere nu mai este.
Mai mulți artiști, admiratori, prieteni și cunoscuți și-au exprimat dorința să-l conducă pe ultimul drum cu flori și aplauze, să-i aprindă o lumânare, dar au fost văduviți de această posibilitate. De el în nici-un caz.
Că va fi înmormântat la Novaci, unde s-a născut, că la Cernădia, unde este îngropat tatăl său, că ar fi înmormântat într-un cimitir din București, cartierul Militari, un neadevăr constatat de un prieten avocat care a verificat la registrul cimitirului respectiv. Până la urmă unde este ascuns artistul? Sau, poate nici n-a murit!
Profesorul universitar doctor Dumitru Târziu, prieten și coleg de clasă cu artistul în școala primară și în liceu, m-a rugat să aflu locul unde este înmormântat și să mergem să aprindem o lumânare la mormânt. Băcița Băbu, din muntele Ștefanu, a dorit să aducă pe cont propriu Ansamblul Nedeia din Novaci când va fi condus pe ultimul drum, iar acum dorește să-i facă un parastas. Toate acestea sunt expresia respectului și aprecierii pentru cel care a fost zeul fluierului ciobănesc, artistul omul Dumitru Zamfira, al cărui nume rămâne scris cu litere de aur în istoria tezaurului folcloric românesc.
O mare mândrie a Gorjului! Iubitor al fluierului, admirator convins al persoanei și operei celui care a fost Dumitru Zamfira, mă alătur cu toată ființa acestor aprecieri și-l încredințez că amintirea lui nu se va șterge niciodată.
Este un modest omagiu pe care-l aduc zeului fluierului ciobănesc, Dumitru Zamfira, acum când la 18 mai 2025 împlinea 85 de ani.
Drum lin spre cer, Dumitru Zamfira și eternă amintire!
General dr. I. Staicu
