Motto: „Omul liber se gândește la moarte mai puțin decât la orice altceva iar înțelepciunea lui constă în meditația asupra vieții” – Spinoza
1.Ficțiunea și fantastica transcendentale
Mă aflu în posesia unei noi cărți de poezie a scriitorului Ion Popescu Brădiceni, intitulată frapant „Meditații secrete”. E o carte mai exact de eposuri dar în accepțiunea lor transromantică și transmodernistă. Poetul nu se dezminte nici de această dată și ne dă o carte de o complexitate de invidiat.
Încă de la început vreau să accentuez că, prin această prezență editorială de excelență, Ion Popescu Brădiceni a considerat că are de îndeplinit o misiune așa cum reiese din ultima revelație poetică: reînvierea poeților în contextul Căii Transmoderniste a tuturor celor care au trăit pe acest pământ și au intrat în panteonul nemuririi livrești.
(Re)citind „Meditațiile secrete” [1] brădicenene mi-am adus aminte de vremurile frumoase ale copilăriei noastre, de-o autentică libertate, întrucât ne refugiam în sânul naturii, pierzându-ne pe dealuri, câmpii, pe văi și munți, prin lanuri de grâu împânzite cu maci și prin codrii cei plini de fantasme.
Cum am avut bucuria unor lecturi aprofundate din literatura universală bănuiesc că una din sursele poeticii brădicenene o constituie seria de învățături secrete ale Indiei antice, ale Renașterii, poetul, vădindu-se un profund cunoscător al metafizicii, al fenomenologiei și ontologiei. Fiecare poem conține o poveste, realul fiind îmbibat cu o ficțiune și o fantastică transcendentalitate.
În subsidiar, cartea, de o complexitate exemplară, e un „roman” cu câteva personaje – cheie: cel dintâi este Călugărul – în-Albastru, avatarul autorului rapsod, menestrel, menesinger, cântăreț etc. contemporan cu călugărul Dan în Epoca lui Alexandru cel Bun. Deci Călugărul – în – Albastru este primul personaj și îl întruchipează pe poet în ev voievodal, într-o „trădată” intertextualitate cu proza eminesciană „Sărmanul Dionis” [2]
Este acesta un prim element care marchează axiologic și doctrinar (programatic) cartea „Meditații secrete”. Asemenea mărci arhetipale, stilistice, transistorice, care descind dintr-o cultură vastă, dintr-un Bibliopolis fabulos sunt „risipite” prin fiecare poem în parte.
2.O metalume botezată Ezoterezia
Oricum, poetul este un nostalgic al unor tărâmuri misterioase de insulari (vikingi, sălbatici, eroi civilizatori sacrificiali, cavaleri cruciați, templieri, alchimiști, conchistadori, cărturari orfici, ezoterici și ezoteretici) circumscriși rhematic într-o saga monumentală, cu tablouri magicomitice, enigmatice) ele însele oglinzi heracleitice și pitagoreice ale unor toposuri și motive achiziționate în urma unor lecturi fundamentale din Marea Literatură a Lumii Occidentale și Orientale, Americane, Indiene, Chineze, Aezice etc. a căror Unitate Secretă numai un avizat hermeneut și un om de cultură, performând în mai multe domenii filosoficoliterare, esteticoartistice, retoricosemiotice, o poate identifica și structura pe mai multe straturi transversalice, euforice, epopeice, transaporetice, ritualice, reveriante într-o irealitate și o idealitate resituate într-o corespondență consecventă și într-o consonanță permanentă dar și într-o dublă circularitate a contopirilor și metamorfozelor singulare, (i)reversibile.
Volumul „Meditații secrete” descrie o metalume botezată de au©tor Ezoterezia al cărei împărat pare să fie Ieronim Contemporanul, răpus într-o grea luptă de adversarul său mult mai tânăr Adrien Danp, care avea să-i continue, pe trepte net superioare, domnia/guvernarea glorioasă, culminând cu încununarea fiecărui liric cu laurii ce-i proiectează în legenda învingătorilor. Însă, țin să evidențiez aici interrelaționarea unor opere ale lui Ion Popescu Brădiceni, pe o circumferință simultan centripetă și centrifugă, precum „Ostrakon I” [3], „Ostrakon II” [4], „Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul” [5], „Mihai Eminescu: O istorie frumoasă: Ieronim și Cezara” [6].
3.O poeticitate de climat și de absolutizare a clipei
Fiecare secțiune a cărții e o mângâiere a sufletului cititorului, a țăranilor și a muncitorilor cântând, ei înșiși poeți sublimi. Aspectul esențial al lucrării „Meditații secrete” este că ea se grefează pe un lirism plural, colectiv, derivat dintr-o subiectivitate a lui „noi” mai întâi, și apoi a lui «eu». Jos, la temelia acestor mirabile «meditații secrete», stau cântecele magice, cele de muncă, cele războinice, cele de prietenie, imnurile către puterile naturii; însă meritul poetului, matur de vreo două decenii, dar crescând valoric an după an, rezidă în acea lirică a reflecției, în acea înțelepciune solomoniană ori a Eclesiastului – n.n., C.Ș.), în acea (în)cântare a plăcerilor horațiene, gnomice, redate în imagini naive, sentimentale, senzoriale, apolinice și/sau dionisiace [7].
Ion Popescu Brădiceni instituie ca atare o poeticitate de climat în culori magnifice, în detalii fastuoase ori exact invers monstruoase, parnasiene, simboliste, (neo)/(meta)/(trans)/(post)/(glob)moderniste; abordarea îi e alegorică, parabolescă, elegiacă, transsemantică dar și clasicizată (precum în sonetele „Capodopera de la răscruce” ori în cele patru din ciclul „29. Rostul cărții”, sau „35. Sonetul – addendă – la cel mai pur limbaj” ori sonetul „65. Contrastele Regelui Lear” (acesta de-o frumusețe incantatorie bacoviano-doinașiană – n.n., C.Ș.).
Menirea poetului este aceea de absolutizare a clipei de grație, de minunare, de interogație, de elogiu, de rafinare a dicțiunii/ficțiunii, de dezvoltare fastă, de aproape „frescă” suprarealistă, de dicteu sever și straniu controlat de legi artistice, de logosul ca un fenomen de autosuficiență absolută, de producere autoreferențială, autonomă, de-o eikonică demonstrație a virtuozității de a pune în film scenarii seducătoare cu ascendență și sorginte în mari modele epocale: Eminescu, Arghezi, Ștefan Augustin Doinaș, Shakespeare, Macedonski, Cervantes, Biblia, Noul Testament, Paul Celan, Dante, Homer, Platon, Hegel, Blaga, Iisus Hristos, Cartea Tibetană a Morților, Kalevala, Ramaiana, Banchetul, Politeia, Immanuel Kant, Vasile Conta, Constantin Noica, Bacovia, Baudelaire, Lautréamont, Basarab Nicolescu, Nerval, Heidegger, Virginia Woolf, Mallarmé, Raymond Radiguet, James Joyce, Nietzsche, Heraclit, Urmuz, Saint-Exupéry, Dosoftei, Villon, Aristotel, Plotin, Augustin, Habermas, Karl Mars, Mircea Ivănescu, Marin Preda, Borges, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Mircea Cărtărescu, Daniel Defoe, Pound, Poe, Sandburg, Frost, Montale, Croce, Brâncuși (cu al său templu Indore – n.n. C.S.), Erik Satie ș.a.
4.Învățăturile secrete
(A)saltul executat de Ion Popescu Brădiceni în ierarhia poeților contemporani vădește calitățile identitare , inegalabile, unice, personalizate adânc și aspirând la o perfecțiune, de MARE POET, cuantificabil nu într-atât în plan național cât în cel european și transatlantic.
Astfel „Meditații secrete” chiar este o carte de răscruce, o capodoperă pur-și-simplu (vezi „27. Capodopera de la răscruce”, pag. 59), în care Inspirația și Imaginația domină existența cotidiană a poetului, prin figurile lor mitologice, pe care un Narator invizibil le distribuie în roluri capitale, efigiale, într-o Scriitopie – Ezoterezie, unde rege este Sărmanul Dionis, succesor transistoric al lui Adrien Danp… și al lui Ieronim Contemporanul. Aceste reprezentative figuri ale unui Imperiu Liric Paradigmatic și Etern se închină la Marele Astru bivalent: ziua: Soarele, noaptea: Luna și se pregătesc a da la tipar „Noul Lumii Abecedar”. Unul în care ucenicii celebrei Academii – din poiana cu lăcrămioare și dediței își însușesc învățăturile secrete ale lui Orfeu, Apollo, Dionyssos, ale Eucalinilor, ale hetairelor, ale Creatorului Universurilor paralele și simultane, ale Zeului-Scrib, ale Drumului Mătăsii, ale Glorioasei Ezoterezii, ale Păsării Phoenix, ale Alchimistului Belfegor, ale lui Chaucer și Villon, ale lui Don Quijote, ale Morii de Grâne și Poezie de la Brădiceni, ale tetradei Aragon-Eduard-Montale-Ungaretti, ale lui Benoni și ale Genovevei de Brabant, ale Văii Anamnesis – Miradoniz, ale zonelor de la Nil și Eufrat, ale Autocratului conducător al Fantastikonului, Ioan Protagoras Basileul, care-i încredințează lui Adrien Danp cele două Pietre magice. Filosofală și Tombală, conform înțelegerii dintre Physis și Logos, ca să fondeze Doctrina Dintâi a celei de-a doua faceri, adică secunde/adică ficționale/literare (și metaliterare, n.n., C.Ș); pe urmă „învățăturile secrete” ale Regelui Baudelaire, ale Câmpiei Eterne, ale unei străvechi epopei grecolatine, ale lui Maldoror ale Terțului Inclus, ale Deveninței, ale Nekuiei, Rhêmei, Sfântului Sisoe, Călugărului – în – Albastru, Genezei, ale lui Dumnezeu, ale colibei Todtnauberg, Marelui Pădurar jűngerian, ale Evadatului din Freiburg, de formație husserlian, ale Coastei Anatoliei, ale Upanișadelor (în limba indienilor Upanișad înseamnă „învățătura secretă, împărtășită numai anumitor discipoli” – n.n., C.S.) [8], ale Zeiței Diana, ale lui Orlando Ereticul, ale „fratelui Dezideriu” (fratele adică al Călugărului-în-Albastru – n.n., C.Ș.), ale capitalelor Lumii Antice Atena și Roma, ale Apei Începutului, ale Eonului – Matrice, ale Meccăi din Eternitate (centrum mundi) – ale Castorilor brădiceneni, ale dragostei dintre Ulise și Penelopa, ale Lerui-Lerului, ale Focului și Cuptorului, ale Veneției, ale Academiei de Alchimiomagie înființată de avatarul Călugărului – în – Albastru, adică Ion Popescu Brădiceni, la an 2025, anticipat în Evul Mediu și în Baroc de paradigma Lancelot – Graal, ale Troiei, Hărții de la Termopile, Marelui Condotier ș.a.m.d.
Ion Popescu Brădiceni se autoproclamă „moștenitor al aezilor”. E recititor abilitat, redutabil hermeneut al Homeriadei lui Joyce, iconoclast, adept și oficiant al Cărții Totale, „poet atlant, livresc și priceput”.
5. O epopee a formelor poetice
Întregul volum (al „Meditațiilor secrete – n.n., C.Ș.) e un tezaur de teme, idei, motive, toposuri, este un extaz neîntrerupt, un vis în vis, e o sondare a unui subconștient minat de motivații extreme: dramatice, tragice, ironice, autoironice, kairotice, emoționale, educaționale, eleutherice, hamletiene, donquijotești; căci „pe Calea Visului, orice tablou prinde ființă; numai să știi a-l descrie cu metodă și cu o artă minuțioasă. Și cu melancolie”. E deopotrivă pentru un (re)lector avizat, versat în dialogul științelor poeziei și enciclopediei existenței umane, un aproape „tratat” de lirism.
Raportându-se la suprarealism, Ion Popescu Brădiceni are grijă să nu piardă emanația inefabilă; intuiția și-o apropriază ca principiu de creație, adus la expresie – cu durată vie. Textele (66+6) sunt de ipso et de facto meditații asupra actului poetic, încredințate confidentului etern (fie el Călugărul – în – Albastru, fie el Dionis, fie el Reparatorul de Piane – n.n. C.Ș.). Tendința integralistă este subsumată retrăirii, concepută diltheyan ca recreare totală a conceptului de poem, reinventat pe baza eternei virginității a cuvintelor, a reveriei (grație căreia spiritul fuzionează cu lumea sensibilă, iar ființa se descompune în totalitate într-un prezent omogen); omul-poet devine suficient sieși ca un Dumnezeu. Asumându-și o tradiție, Ion Popescu Brădiceni o sincronizează cu mișcarea poeziei de azi de pe mapamond, cu fascinația profunzimilor opace, ca și prin perspectiva globală, umană și cosmică. Așa-zisul dicteu automat e doar catalitic, influența lui e asimilată de cultura interioară a poeziei, spre un itinerar interior (adică spre cel adevărat – n.n. C.Ș).
Demonstrația „Meditațiilor secrete” reacreditează părerea că poeții actuali abolesc ideea de artă, renunță la a face un poem, trag toate consecințele din libertatea spontaneității și a imaginației; ei explorează straturile profunde, originare, inocente, ale creației poetice.
Cartea lui Ion Popescu Brădiceni este o epopee a formelor poetice, o evocare pasională a acelui lung poem pe care îl scriu poeții de la începutul lumii. Ea pare alcătuită din fragmentele discontinui, dar este o Poveste a Poeziei, una animată de o dublă mișcare, pe de o parte concentrică în jurul unui centru spiritual al Ezotereziei, pe de altă parte determinată de eterna reîntoarcere la regăsirea proceselor care fac lucrurile să cânte.
BIBLIOGRAFIE
1. Ion Popescu Brădiceni: Meditații secrete (Parabole, Alegorii); editura Limes, Cluj – Florești, 2025, 137 pagini.
2. Mihai Eminescu: Proză literară, ediție îngrijită de Eugen Simion și Flora Șuteu; cu un studiu introductiv de Eugen Simion, Editura pentru Literatură, București, 1964, vezi „Sărmanul Dionis”, pp. 24-65.
3. Vezi Ion Popescu Brădiceni: Ostrakon I,. Insula lui Dumnezeu sau Pseudoromanul de artă, povestiri proemziale închipuit și ca succint tratat despre scriitopie și critificțiune; Editura Limes, Cluj Napoca, 2011, 207 pagini.
4. Ion Popescu Brădiceni: Ostrakon II. Eliberarea din Metafizis. Călătoriile inițiatice; postfață de Vasile Spiridon; editura Limes, Cluj-Florești, 2015, p. 228.
5. Ion Popescu Brădiceni: Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul, editura Pim, Iași, 2018, p. 233 pagini.
6. Mihai Eminescu: Ieronim și Cezara, ediție îngrijită, studii, comentarii, note de Ion Popescu Brădiceni, editurile Napoca, Star și Cogito, Cluj Napoca, Oradea, 2006, 223 pagini.
7. Edgar Papu: Evoluția și formele genului liric, Editura Albatros, București, 1972.
8. Vezi Cultură și Filozofie indiană în texte și studii (1). Traduceri din limba sanscrită de Theofil Simenschy; ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de Cicerone Poghirc, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978, p. 39.
Constantin C.Șișiroi, Doctor în medicină, scriitor și publicist
