Editorial – Exigența tetradică și comutarea regimului politic pe valori

1.Nu subscriu compunerilor sentimentale de joasă speță
Combinația dintre afacere și literatură, dintre poșorul de bani și poezie nu reprezintă întotdeauna și efigia valorii certe, sigure, consacrate, stabile a unei apariții editoriale.
Rămân la convingerea-mi, greu de clintit, că în România se publică mult și cam 80% mediocru și prost. Piața de carte e invadată de așa-zisa „producție editorială de nișă” care, de regulă, se manifestă cu o dezinvoltură violentă și evident păguboasă.
N-am subscris acestui val periculos de maculatură, de kitschuri execrabile; personal mizez pe o elită intelectuală și creatoare de artă și de literatură beletristică. Refut categoric abuzul de carte în care pseudotalentul falsifică și câtimea de har ce întâmplător i-a fost dăruită: de ce-l aruncă în caducitate? Din pricina lipsei de orizont critic, lectural, de cultură adecvată, conștiință a profesiunii de scriitor adevărat.
Nu subscriu compunerilor sentimentale de joasă speță, lacrimogene; agreez, dimpotrivă, autenticul, știința extazului, profunzimea poeticității ireductibile, dense, ancorate în simboluri „originare” în „toposuri” primordiale, în teme fundamentale.
Ce vreți? Am acea exigență triadică: axiologică, gnoseologică, epistemologică și ontologică și în consecință nu mai suport vorbăria goală, pălăvrăgeala incontinentă (uneori impertinentă); lamentația siropoasă, aflatul în treabă cu scopul de glorie gonflată grotesc, de ascensiune socială prin „învârteli” obscure, prin setea neostoită de parvenire, prin autoînchipuirea c-ai fi cineva și într-un domeniu atât de pretențios cum e marea literatură validată de critici și istorici literari de renume de ieri și de azi.

2.Cultura adevărată se cucerește
Din nefericire, și Oltenia își are „uscăturile” sale, tombaterele sale împăunate cu tot felul de diplome „de doi bani și trei surcele”. Se adună în grupuri-grupulețe, în haite înfometate de pseudomerite, pe care bietul lor condei nu le poate acoperi din lipsa culturii adecvate, a orizontului critic format prin instrucție ordonată, pe calea unei învățări asidue și supravegheate de mentori consacrați, cu un doctorat la bază, cu o operă vastă și profundă, cu deschiderea de rigoare către Occident, Orient, către Africi, Americi ș.a.m.d.
Căci ucenicia la maeștri, la modele tutelare e mai mult decât necesară; e de-a dreptul obligatorie. Parcă văd pe fața unor așa-ziși autodidacți niște rânjete scârboase și perverse. Îi informez că se-nșeală amarnic. Cultura cu enorme strădanii se cucerește, idealul culturii fiind martirajul. Excluderea eruditului și a diletantului e de la sine obligatorie. Cultura înseamnă transformarea ideilor în sentimente, retrăite intens în textul literar. Ea descinde dintr-un climat intelectual superior spiritual și evident politeist.
Ea nu poate fi înlocuită de … geniul înnăscut. Nicidecum. Dimpotrivă, numai un geniu educat a dat lumii capodopere. Câte genii instruite, atâtea monumente literar-artistice. Cum credea „în epoca-i junimistă, și Mihai Eminescu: „Cugetarea cu raze reci pătrunde, lovește chipul dulce creat de fantezie”. „În adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a Soarelui”.
Constantin Noica și Emil Cioran au probat, în comentariile lor, dovezile interesului eminescian pentru tot ce e cultură; și mai ales pentru Kantianism.
Posed traducerea lui Mihai Eminescu din „Critica rațiunii pure” de Immanuel Kant: vreo 57 de pagini în ediția lui A.C. Cuza din anul 1914; adică acel A.C. Cuza care în 1929 îți va publica a doua ediție a Tratatului său universitar-academic „Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei. Studiu economic-politic” la Imprimeriile „Independența” din București (de 698 p.).
Toți marii oameni de cultură români au fost și savanți de renume mondial, ca, de pildă, Mircea Eliade, Ioan pentru Culianu, Mihai Zamfir, George Uscătescu, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Basarab Nicolescu, Stéphane Lupasco, Nicolae Balotă, Sorin Antohi, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ion Pop, Ștefan Augustin Doinaș, ale căror contribuții au făcut onoare României peste hotare.

3.Pentru europenism și europenitate
Comut acum substanța editorialului meu pe subiectul politic la ordinea zilei în Europa și pretutindeni pe glob. Semnalez, la rându-mi, aspectul că, încă, Româna suferă de „nevoia de dușman”, comportându-se resentimentar, neadmițând «societatea deschisă», glisând spre asmuțirea împotriva ei, înclinând spre izolaționism (vezi flagrantul caz Călin Georgescu) și spre dezastru prin corupție, spre trăirea robotizată, spre militarizare și războiul civil, spre genocidul absurd, spre regimuri totalitariste ori spre falsul egalitarism (foarte pe placul oligarhiei – n.n. I.P.B.), în fapt autarhia voind a anihila exercițiul democratic autentic, în care democrația oferă tuturor șanse egale, urmând ca drumul să și-l construiască singur.
Asist, cu memoria „gripată”, cu ontologia crispată, cu axiologia zguduită de un sistem politic clientelar (bazat pe cumetrie și interese de gașcă, acaparatoare de avuții obișnuite pe căi oculte – n.n., I.P.B.).
Întrezăresc, uneori, cutume de „univers carceral”, nelichiditate, o pelagră indefinită a uniformizării în marș victorios spre „neomarxismul” a cărui menire trebuie să fie cu orice preț (chiar cel al dezumanizării forțate, de lagăr nazisto-comunist – n.n., I.P.B.) denigrarea/marginalizarea intelectualului rasat (vezi în context cutremurătorul roman al lui Gheorghe Schwartz „Convoiul”, apărut la editura Junimea în 2024 – n.n., I.P.B.), deopotrivă creator și gânditor, scriitor și filosof.
Nici ardenta chestiune a Holocaustului nu-i agreată îndeajuns, revolta împotriva lui neaccentuându-se corespunzător acuzării lui definitive. (vezi romanul „Hana” al Alenei Mornštajnová, în care coșmarul nazist e disecat cu minuție predistă – n.n., I.P.B.). Ca atare admit și aprecierea lui Vladimir Tismăneanu că un nou tip de politică s-a născut în trecutul secol XX, una întemeiată pe fanatism și militarism zeloțist, troțchist, maoist, bolșevic etc. În secolul XXI, pe la noi prin patrie tronează în continuare ca-n expirata „epocă de aur ceaușistă” moda privilegiilor de care profită mereu și mereu doar casta politică, doritoare, vai, de „servilism orb”, ci nu de-o critică reformatoare, asiguratoare a ieșirii din marasmul ca și inevitabil, după cum ne amenință forurile Uniunii Europene.
De pildă, recentele alegeri au scos la iveală în calitate de «tester» starea degenerescentă a națiunii: cu 40% analfabeți funcțional!? (peste care împărățește „sfânta ignoranță” – n.n., I.P.B.), cu o clasă politică lamentabilă, cu atâția falși lideri, unii lipsiți de viziune, alții populiști, incompetenți; în plus asistăm, suntem sub presiunea unui război hibrid, împotriva țărilor europene, purtat de un fost imperiu de la Răsărit care ar vrea să își refacă granițele de odinioară.
Alegerile din România au fost despre calea europeană versus calea totalitară. Au fost despre salvarea națiunii ori despre prăbușirea ei. Din fericire, noi, proeuropenii, am câștigat bătălia. Și vă asigur că, fiind pseudoeuropean, voi lupta cu condeiul meu, pentru europenism și europenitate.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor, publicist