Peste tot în lume apicultura este reglementată legislativ. La noi ultima reglementare amănunțită în acest domeniu o face Legea nr. 383/2013 – Legea apiculturii, modificată prin legile nr. 280 / 2015 și 79 / 2020, și alte acte normative emise de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și de Guvernul României. Aceste documente pun pe un făgaș normal întreaga activitate de creștere și exploatare a familiilor de albine și de comercializare a produselor acestora. Sunt prevăzute explicit drepturi și obligații specifice atât pentru apicultori, comercianți, organe administrative locale cât și pentru toți cetățenii României, vis-a-vis de aceste insecte atât de folositoare naturii și omului.
Fără albine mai toate plantelor comestibile ar rămâne sterpe, și cu siguranță ar pieri, căci se înmulțesc prin semințele produse ca urmare a polenizării entomofile de către aceste insecte, iar noi fără hrană, și … dacă hrană nu e … nimic nu e! Pe lângă rostul ei de hrană puternic energogenă, 100 gr miere au peste 300 de kcal, mierea este și primul, și până azi cel mai puternic conservant natural, iar produsele auxiliare ale stupului, ceara, polenul, propolisul, lăptișorul de matcă, veninul, au puternice efecte medicinale. Ba chiar și moarte, albinele, sunt utile omului, căci din corpul lor inert se prepară medicamente de uz veterinar (vezi Apilarnilul etc). Oamenii primitivi recoltau mierea direct din cuiburile albinelor aflate în scorburile pomilor sau crăpăturile stâncilor, apoi au început să confecționeze ei cuiburi artificiale, practic să domesticească albinele. Mențiuni străvechi despre aceasta relevă desenele rupestre din Spania, făcute cu peste 6.000 de ani î.Hr. Ba chiar întro peșteră din Zimbabwe este imortalizată și utilizaarea fumului în activitatea de stupărit din aceeași perioadă. Mierea găsită de arheologi în mormintele faraonilor, vechi de câteva mii de ani, era comestibilă și la data aflării ei. Pe un basorelief din templul egiptean al Soarelui, cu peste 2.500 de ani î.Hr, sunt gravate scene de apicultură avansată, iar primele mențiuni scrise despre apicultură au fost făcute cu peste 1.500 de ani î.Hr, în pachetul de Legi Hitite, scrise pe tăblițe de lut descoperite de arheologi în câmpia Anatoliei. Acestea relevă și pedepsele ce se aplicau hoților de miere, stupi, roiuri sau familii de albine. În această zonă, și acum stupii sunt de formă cilindrică, orizontali, ca acum 4 – 5 mii de ani. Grecul Aristotel (384 – 322 î.Hr), neștiind prea multe despre anatomia și fiziologia albinei, afirma că mai multe albine depun ouă în stup. În schimb romanii Cato, Varro, Columella, Paladius, remarcă în scrierile lor valoarea comercială a mierii, faptul că stupii erau făcuți pe atunci din lut, cărămizi, bălegar, bușteni, scânduri, tulpini de fenicul, nuiele împletite, arbori de plută, mică transparentă, orizontali, de dimensiunile 30 x 30 x 90 cm și că unele popoare creșteau albina Melipona beechii – albina albă care nu înțeapă, în stupi orizontali asemănători celor de azi. Hipocrate – recomanda mierea pentru vindecarea afecțiunilor gastro-intestinale, renale, respiratorii, a plăgilor, iar Tracii o socoteau drept „hrană vie”. Și eu, când eram copil, am găsit întro magazie a bunicilor mei un stup împletit din nuiele și altul scobit în trunchiul unui copac (bunicii le spuneau uleie), pe care, om fiind, bineînțeles că i-am distrus căci … erau prea vechi și inestetici. În anul 1682 grecii crează stupii cu rame mobile, desigur departe de forma celor de azi, dar este un important pas înainte în această tehnologie. Prima carte despre virtuțile mierii, „The virtues of honney in preventing many of the worst of disorders – Virtuțile mierii în prevenirea multora dintre cele mai rele disfuncții” a fost scrisă în anul 1759 de către John Hill. Apicultura începe să devină știință după anul 1800 AD, prin studierea anatomiei, fiziologiei și comportamentului albinelor. În anul 1851 J J Langstroth introduce pentru prima dată ramele în interiorul stupului, cu un spațiu, coridor, de 6 – 10 mm între ele pentru a facilita circulația albinelor, din anul 1857 începe utilizarea foliei de ceară artificială pe noile rame, iar în anul 1865 italianul Francesco de Hruschka a inventat centrifuga pentru extras mierea de pe rame.
O pereche de patine le ajungea amândorura, așa de bine patinau.
Ion VELICAN
Mierea – principalul produs al stupului, era inclusă în antichitate în peste 900 de rețete numai în Egiptul Antic, și se produce din nectarul a peste 2.000 de specii de plante. Azi în lume se produc anual peste 1,7 milioane de to de miere, cei mai mari producători fiind: China cu 299.300 de to, Argentina – 93.420 to, Turcia – 83.340 to, SUA – 79.200 to, Ucraina – 71.460 to, Rusia – 52.330 to, India – 52.230 to, Mexic – 50.630 to, Spania – 37.000 to și Canada – 36.110 to. În Europa, după Ucraina, Rusia și Spania urmează Germania cu 21.230 de to și România cu 19.900 tone de miere. Consumul anual de miere este de deprte condus de China – cu 238 kg miere/locuitor, urmată de SUA cu 163 kg, Germania cu 89 kg, Turcia cu 66 kg, Rusia cu 54 kg, Ucraina – cu 52 kg, India – cu 45 kg, Spania – cu 40 kg, Etiopia – cu 40 kg și Mexicul – cu 31 kg, iar noi, românii, consumăm anual cam 10 kg de miere pe cap de locuitor, nici măcar un kg de miere lunar, comparativ cu chinezii care consumă cam 20 kg/om/lună.
Mierea – conține: glucoză, fructoză, zaharoză, maltoză, trahaloză, melecitoză, pentazani, fructozani, sucroză, fermenți, săruri minerale de: aluminiu, argint, beriliu, calciu, clor, cupru, fier, fosfor, galiu, magneziu, mangan, nichel, potasiu, plumb, siliciu, sodiu, stibiu, sulf, titan, vanadiu, zirconiu; aproape jumătate din Tabelul Periodic al Elementelor, și provitamina A, complexul B: B1 = tiamina, B2 = riboflavina, B6 = piridoxina, B7 – rutină, B9 – acid folic, B12 = cianocobalamină, vit C = acid ascorbic, vit E = acid pantotenic, vit H = biotină, vit K = phytonadionă (vitamina utilă pentru coagulareaa sângelui); antibiotice, antioxidanți, conservanți, 315 kcal / 100 gr, fiind echivalentă ca valoare nutritivă cu 5 ouă, 700 gr morcovi, 1,4 kg cartofi, 600 ml lapte, 2 banane sau 3 portocale. Are proprietăți antibacteriene, antibiotice, antioxidante, anti-carii (combate inclusiv Streptococcus mutans), antiinflamatorii, biostimulatoare, calmante, curative (vindecă unele afecțiuni), depurative, detoxifiante, emoliente, energizante, emulsionante ale unor grăsimi, factorul yin în Medicina Tradițională din China și India, imunostimulatoare, laxative, nutritive, regeneratoare, tonic – cardiace. Joacă rol benefic în tratarea afecțiunilor aparatului ORL, faringitei, antiinflamator al aparatului respirator, antibronșitic, antiastmatic, contra tusei, răcelii, rinitelor, TBC-ului, în tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, contra anemiei, constipației, ulcerului gastro-duodenal, cirozei hepatice, afecțiunilor osteologice, ale articulațiilor, reumtismale, afecțiunilor oculare, cataractei, afecțiunilor sistemului nervos, asteniei, neurasteniei, erizipelului, unor boli ale pielii, ale sânilor, arsurilor, ulcerațiilor, eczemelor, furunculozei (extrage puroiul), ulcerului varicos, reduce durerea etc. În afară de alimentație și medicină se mai folosește în cosmetică. Înainte de inventarea frigiderului era folosită la conservarea „sine die” a unor alimente, mai ales a cărnii – în butoaie pe corăbii.
Compoziția chimică a mierii, deci și însușirile și utilitățile ei, sunt variabile cu structura floristică din care albinele o fabrică., astfel că există mai multe sortimente de miere ale căror principale efecte benefice sunt:
– mierea de brad – este foarte rară căci randamentul de cules al albinelor este foarte mic, are efect benefic asupra sistemului respirator, antitusiv, expectorant, are proprietăți antiinfecțioase și bronhodilatatoare dacă este consumată cu fagure cu tot;
– mierea de castan – are proprietăți cicatrizante și ameliorează circulați sanguină;
– mierea de cimbrișor – are efecte antiseptice, tonice, calmante și expectorante;
– mierea de coriandru – este de culoare deschisă, are un parfum suav în primele două săptămîni de la extracție, dar care apoi dispare, ajută la tratarea ulcerelor și gastritelor;
– mierea de floarea soarelui – formează cristale mari și neregulate căci conține multă glucoză, are efect tonic general și psihic, are proprietăți antibacteriene, este utilă în ateroscleroză, ca adjuvant în tratarea bronșitelor și bolilor de stomac, are efect benefic în surmenaj, ajută efortul fizic și intelectual, îmbunătățește circulația sângelui, stimulează sistemul imunitar;
– mierea de mac – este de culoare mai închisă din cauza grăunciorilor de polen de mac pe care îi conține și care sunt de culoare neagră, are efect sominfer, antispastic, anafrodisiac puternic, ;
– mierea de mană – care conține de 12 – 20 de ori mai multe săruri minerale decât celelalte sortimente este benefică în anemii, astenii, debilitate, fragilitate, osteoporoză, rahitism, spasmofilie, viroze, are efect antiinflamator al tubului digestiv, laxativ;
– mierea de Manuca – este produsă din nectarul florilor arborilor Manuca aflați numai în unele insule sălbatice, nepopulate, din Noua Zeelandă, are puternic efect antibacterian, antifungic, putând distruge bacteriile E coli, Helicobacter sau Streptococus;
– mierea de mentă – este bogată în vitamina C, are efect calmant pentru sistemul gastrointestinal, este analgezică și antispastică, are efect bronhodilatator, combate balonarea, ușurează digestia;
– mierea polifloră – este socotită cea mai complexă și completă miere, cea mai benefică, având efectele aproape ale tuturor celorlalte sortimente și este indicată mai ales în caz de oboseală fizică și intelectuală, debilitate, în convalescență, în tulburări de creștere. Cea din zonele de câmpie are acțiune antiseptică și sedativă mai puternice decât cea din zonele de deal și submontane, care însă, are efect antiinfecțios asupra aparatlui respirator și unul tonic nervos.;
– mierea de rapiță – este mai eficace în bolile gastroduodenale, osteoporoză, are puternic efect antibacterian;
– mierea de salcâm – este limpede, parfumată, de culoare alb-gălbuie, cristalizează greu căci conține multă fructoză și puțină glucoză, este cea mai bogată în vitaminele complexului B, ușor asimilbilă, energizaantă, are proprietăți calmante asupra sistemului psihic;
– mierea de tei – este de culoare deschisă cu reflexe verzui, cristalizează ușor, mai ales păstrată la rece, conține calciu, potasiu, mangan, are cea mai puterică și mai plăcută aromă dintre toate sortimentele de miere, are efect calmant psihic, somnifer, afrodiziac, este valoroasă în protecția contra afecțiunilor gâtului, afecțiunilor renale, crampelor, insomniei, oboselii, răcelilor, stresului, tusei, etc;
– mierea de trifoi – are efect diuretic, contribuie la eliminarea apei din țesuturi și la fixarea calciului în oase; întărește sănătatea oaselor;
– mierea de zmeură – are culoare albicioasă, specifică, ajută în buna funcționare a sistemului endocrin și în prevenirea osteoporozei.
(Va urma)
Ing. Ion VELICI
