În acest octombrie capricios, cu unele zile ploioase şi cu vânt rece, dar, şi cu atâtea zile însorite în care natura se îngălbeneşte de mirare, cu atâtea sărbători religioase, simţim că eu şi tu suntem la fel, nu departe, ci aproape, unul de altul, pentru că unul este egoul şi altul devine spiritul nostru, iar, în felul acesta, noi, oamenii, trăim pentru noi şi pentru credinţa noastră în versiunea absolută a acestui pământ strămoşesc, în care se mlădiază un suflet salvat şi dăruit tuturor, chiar, fără să se consume, rămânând sigur, invulnerabil şi integru la fapte necuvenite. Poate că pentru ceilalţi şi pentru noi, devine uşor necesar să le zâmbeşti la fecare, să le zâmbeşti din iubire, nu din mândrie. Omul cinstit nu pleacă din calea cea bună pentru o iluzie, pentru că, dacă e să pleci liniştit pentru a găsi iarăşi un „noi”, atunci, să pleci „sincer” pentru a nu mai pierde credinţa prin egoismul facil! Atunci când nu vom mai exista în „noi” să plecăm, de lângă noi, pentru că nu-i nimic dacă lucrurile n-au ieşit cum credeam noi! Noi, oamenii, nu ştim prea bine cum să-L vedem pe Dumnezeu, dacă, pe undeva ne-am rătăcit toţi şi nu contează ce spun fariseii, dar, poate că astfel vom îndrăzni să înaintăm în cele din urmă, poate în felul acesta ni se vor deschide drumurile spre milostenie şi bunătate! Nimeni nu-i de vină pentru păcatele noastre, dar nu trebuie să rămânem pasivi, atunci când toate au trecut! Tu, omule, mergi liniştit, va fi spre bine, şi când o să simţi întuneric să-ţi aminteşti că toţi suntem lumină! La polul opus există cele care ne ţin departe de trezirea noastră, care înseamnă război chiar şi cu sinele nostrum, un război care are ca rezultat invidia, competiţia, critica, sentimentul că noi ştim de toate şi ceilalţi sunt nişte ignoranţi!
Această Lumină vine prin Poarta Ierusalimului pământesc
Toate acestea sunt motive înguste, care ne ţin departe de o trezire necesară, când nu este uşor să le lepădăm de păcatele noastre! E necesară o întreagă călătorie care are nevoie de mult efort şi de multă dăruire dusă până la sacrificiu! Când unii oameni nu suportă să vadă ceea ce fac alţii cu adevărat, atunci, egoul meu crede că acei care suportă umilinţa şi sărăcia materială, se străduiesc să suporte absolutul, considerând-se autentici, simpli, spontani, naivi, îndrăgostiţi şi totodată iubitori de Dumnezeu! Dar, întrucât eu cred că se străduiesc să nu se prefacă autentici, fiindcă nu le e frică, devin simpli, pentru că nu vor să se prefacă a fi altcineva, ajung spontani, fiindcă pot să trăiască cu toate consecinţele, dar, sfârşesc naivi, pentru că nu-i interesează nimic din ceea ce este sfânt! Mulţi pozează ca fiind îndrăgostiţi, pentru că au văzut focul şi au intrat în el cu mult curaj, dar, vor să fie iubitori, fiindcă suportă răul pe care l-au văzut, răul lumii şi al lor, pe care îl transformă în ceva bun sau încearcă să-l transforme în ceva bun. Oricum, fiinţele care au acceptat puţinul acestei lumi şi l-au făcut viaţă, se retrag la timp, se ruşinează de faptele necuvenite, dar, de fiecare dată trebuie să ne străduim a dobândi scopul care scuză mjloacele şi de fiecare dată va deveni din ce în ce mai uşor şi se va menţine şi ceva mai mult decât mijloacele care nu scuză scopul! Poate că e suficient să nu ne micşorăm în conflicte interioare, nu suntem deloc meniţi a fi aşa, de aceea, pare mai necesară trezirea! Uneori întunericul din noi este acolo ca să ne menţină vii în agonie, să ne arate drumul spre toate cele prin care am trecut singuri, fără aliaţi de partea noastră, spre toate cele despre care nu ne-am deschis niciodată gura ca să le spunem, când le-am pierdut pe toate şi totuşi am învins. Acolo unde am găsit puterea iertării pe care n-am ştiut că o avem, în întuneric, fiindcă fără acesta n-am fi cunoscut minunile, întrucât dacă n-am fi învins întunericul, nu se ştie cum am fi putut în cele din urmă să găsim lumina! Această Lumină vine prin Poarta Ierusalimului pământesc, pentru că cea mai recent construită poartă a Ierusalimului a fost concepută ca idee a fluidizării traficului turistic şi comercial, fiind ridicată acum un secol şi jumătate! Poarta este relativ nouă, comparativ cu celelalte intrări ale cetăţii, mai ales că la sfârşitul secolului trecut, în colţul nord-vestic al zidului care înconjoară Ierusalimul s-a construit o impunătoare clădire destinată găzduirii pelerinilor, un fel de «Notre Dame de Jerusalem», datorită faptului că Poarta «Jaffa» era pe zi ce trecea mai aglomerată, motiv pentru care s-a deschis această nouă poartă chiar lângă clădirea pelerinilor, care în prezent este proprietatea Vaticanului. Se pare că Ierusalimul are atâtea porţi, câte denumiri a avut de-a lungul vremii! Acest loc preasfânt al spiritualităţii universale, cu oameni care aparţin unor popoare şi confesiuni diferite, şi-a găsit întotdeauna unicitatea prin denumiri specific, iar, numele şi numărul acestora sunt legat de cel al porţilor care înconjoară Ierusalimul şi au fost date Cetăţii Sfinte în următoarea ordine: Oraşul Mântuirii, Oraşul Domnului, Oraşul Sfânt, Oraşul Păcii, Oraşul Dreptăţii, Oraşul Credinţei, Oraşul Splendorii şi Sanctuarul Nobil!
Sămânţa Evangheliei răsare în «Grădina Maicii Domnului»!
Ca să concluzionăm acest periplu al unor cugetări spontane, Sfinţii Părinţi cred că din toate cele arde cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimii, când se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari de oameni! Dumnezeu Se odihneşte pentru a ne vedea mai bine, iar, soarele se înalţă, când lumina lui la noi se întoarce. Acum, Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne, când Însuşi Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni! Ca să vedem şi noi, cât sunt de mari minunile Lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut pentru noi, iar Duhul porumbel S-a văzut la apa Iordanului! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte în fiecare naştere de prunc! Fiul petrece cu trupul, mai puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veacul veacului! Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat ca o boare de vânt! Fiul în ieslea din Betleem Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează şi Îl încălzeşte. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos Domnul! Fiul Lui Dumnezeu ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui! Fiul ne-a adus Tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor de nepătruns. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei răsare în «Grădina Maicii Domnului»! Orbii care nu Îl văd pe Dumnezeu ard în focul iadului, dar, cei care au credinţă cu adevărat mântuitoare, angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (Ioan. 3, 36), mai ales că sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc.
Profesor Vasile GOGONEA
