România are un talent rar: să transforme urgența în spectacol și tăierile în artă olimpică. Bugetul strigă disperat după soluții reale, venituri suplimentare și reforme, dar guvernul se mișcă după o logică proprie: viteza maximă acolo unde e simplu, frâna totală acolo unde e greu. Pensiile speciale sunt exemplul perfect.
Premierul Ilie Bolojan anunță cu mândrie că proiectul de lege este „gata, pe circuitul de avizare și urmează să fie comunicat în aceste zile CSM, în vederea avizării”. Și, surpriză, termenul legal de 30 de zile devine doar câteva zile. De ce? Pentru că atunci când e vorba de tăiat și limitat – lucruri ușoare și populiste – graba politică nu are egal. Dar când e nevoie să crești veniturile statului, să simplifici fiscalitatea, să debirocratizezi autorizațiile sau să stimulezi mediul privat care plătește taxe, brusc totul devine „complicat” și „necesită studii aprofundate”.
Bolojan mai explică și fondul legii: singura modificare substanțială față de proiectul anterior este extinderea perioadei de tranziție a vârstei de pensionare la 65 de ani de la 10 la 15 ani, la solicitarea magistraților. Plafonarea pensiilor la 70% din ultimul salariu net rămâne neschimbată, iar restul sunt două-trei ajustări „tehnice”. Totul clar, coerent și… grăbit.
Și aici intervine ironia amară: graba selectivă a guvernului. Tăiatul și restricțiile – sport național, eficient și vizibil. Construcția, reformele care aduc bani reali la buget – imposibilă, blocate ani de zile de proceduri stufoase, birocrație și studii interminabile. Debirocratizarea, simplificarea autorizațiilor, digitalizarea serviciilor – toate acestea așteaptă pe holurile ministerelor. Probabil pentru că dacă mediul privat, mai ales cel care funcționează corect și plătește taxe, ar fi lăsat să se miște liber, bugetul ar suferi… în termeni politici.
Realitatea e simplă: bugetul poate fi echilibrat prin tăieri și creșteri de venituri. Tăiatul e ușor – și guvernul excelează aici. Veniturile? Mai greu. Majoritatea celor care decid nu au construit niciodată nimic; așa că soluția lor implicită e să reducă, să limiteze, să grăbească ceea ce e vizibil și să lase totul complicat acolo unde e nevoie de muncă reală.
Rezultatul: reforme rapide pe hârtie, tăieri eficiente, venituri stagnate, proceduri inutile care sufocă mediul economic, și CSM presat să dea avizul „repede” pentru a părea că guvernul „acționează decisiv”.
Concluzia amară? Statul se mișcă rapid doar acolo unde e simplu să tai și să restricționezi. Când e nevoie să construiești, să simplifici, să stimulezi mediul economic, frâna se activează. Dacă vrem cu adevărat schimbare, trebuie să cerem viteza și judecată acolo unde contează mai mult. Altfel, vom continua să ne lăudăm cu tăieri spectaculoase și reforme care arată bine pe hârtie, dar nu aduc un progres substanțial în realitate.
Dragoș Ionică
