Există proteste care aprind ecranele televizoarelor și proteste care se pierd printre știri despre trafic și vreme. Există cauze care stârnesc emoție instantanee și cauze care sunt tratate ca simple neplăceri administrative. Protestul fermierilor din 22 decembrie 2025 a arătat, poate mai limpede ca oricând, unde se află agricultura românească în ierarhia empatiei publice: în afara reflectorului.
Fermierii au ieșit în stradă nu pentru imagine, nu pentru sloganuri ingenioase, ci pentru supraviețuire. Pentru facturi care nu mai pot fi plătite, pentru credite care cresc, pentru reguli schimbate departe de câmp și grajd. Au venit oameni obosiți, cu mâinile crăpate de muncă și cu nervii întinși la limită. Presa i-a privit însă rece. A numărat orele de blocaj, nu anii de pierderi. I-a redus la o problemă de circulație, nu i-a tratat ca pe un simptom al unei economii reale care scârțâie grav.
La scurt timp, după apariția unui reportaj Recorder, ONG-urile au ieșit la protest. Și atunci tonul s-a schimbat radical. Platourile s-au umplut, limbajul a devenit grav, moral, emoțional. S-a vorbit despre valori, despre societate civilă, despre „trezire”. Cauza a fost explicată, amplificată, validată. Emoția a curs firesc, fără întrebări incomode despre costuri, consecințe sau sustenabilitate.
Contrastul este dureros. Nu pentru că un protest ar merita mai puțină atenție, ci pentru că altul pare să nu merite aproape deloc. De ce fermierii nu sunt percepuți ca parte a societății civile? De ce munca lor, esențială pentru securitatea alimentară, nu generează aceeași empatie? Pentru că nu știu să vorbească pe limba hashtagurilor? Pentru că nu au ONG-uri, comunicate elegante și rețele de influență?
Aici apare ironia amară care circulă în spațiul public: ar trebui să le pară rău fermierilor că Soros nu se implică și în agricultură? Evident că nu. Dar faptul că această întrebare apare spune totul despre felul în care funcționează atenția publică. Unele cauze sunt „bune” din start. Altele trebuie să demonstreze că merită să fie auzite.
Fermierii nu cer aplauze și nu știu să strige. Ei știu să muncească. Să se trezească înainte de răsărit, să îndure seceta, frigul, datoriile și tăcerea. Cer doar să nu mai fie invizibili într-o țară care mănâncă de trei ori pe zi. Pentru că atunci când cei care produc hrana ajung să conteze mai puțin decât o indignare virală, nu dispare doar agricultura. Dispare respectul pentru munca reală – iar o societate care nu mai respectă munca nu mai are viitor, doar zgomot.
Dragoș Ionică
