Anul 2026 ar trebui să fie mai mult decât o simplă schimbare de calendar. Ar trebui să fie un prag. Un moment de luciditate națională în care România își pune, din nou, întrebarea esențială: încotro mergem?
Lumea se schimbă rapid și adesea violent. Trăim într-o perioadă de confruntări economice, tehnologice, geopolitice și culturale, în care statele care nu știu ce vor ajung să execute deciziile altora. Neutralitatea pasivă nu mai este o opțiune, iar așteptarea nu mai este o strategie.
România nu își mai poate permite luxul de a fi spectator. Nu mai putem spera că alții vor construi pentru noi, vor decide pentru noi sau ne vor salva din propriile ezitări. Istoria recentă arată limpede: cine nu își definește propriul proiect ajunge să fie parte din proiectele altora.
De aceea, 2026 trebuie să fie anul în care vorbim serios despre un proiect de țară. Nu un slogan electoral și nu un document prăfuit, ci o direcție asumată, coerentă și pe termen lung. Un cadru general care să depășească ciclurile electorale și orgoliile politice.
Rolul principal în această construcție revine statului. Președintele României și Guvernul au responsabilitatea istorică de a crea acest cadru: stabilitate instituțională, reguli clare, priorități naționale asumate și capacitate reală de implementare. Nu este vorba despre control, ci despre viziune. Nu despre centralizare, ci despre coordonare.
Avem nevoie de obiective clare: ce fel de economie vrem, ce rol jucăm în Europa și în regiune, cum ne apărăm resursele, cum ne pregătim pentru revoluția tehnologică, cum investim în educație, infrastructură și securitate. Fără aceste răspunsuri, vom continua să improvizăm într-o lume care nu mai are răbdare cu improvizația.
Un proiect de țară nu se construiește împotriva societății, ci împreună cu ea. Mediul privat, universitățile, diaspora, administrația și societatea civilă trebuie să fie parte din acest efort. Dar cineva trebuie să înceapă. Cineva trebuie să traseze direcția.
2026 poate fi un nou început. Sau poate fi încă un an pierdut. Diferența o face curajul de a decide că România nu mai așteaptă, ci acționează. Că nu mai reacționează la lume, ci își caută locul în ea.
Este momentul unui proiect de țară. NU mâine. ACUM!
Dragoș Ionică
