Este amiază la Paris. Căldura înăbuşitoare de pe străzile înguste şi întortocheate îmi dă impresia că întregul oraş este un uriaş labirint care îşi desfăşoară imensitatea pe tărâmul magic al minotaurului – Franţa.
Mă apropii cu paşi repezi de Arcul de Triumf, simbolul victoriei, în apropierea căruia găsesc Muzeul de Artă Modernă din Paris. Aici, în acest lăcaş celebru, se află Atelierul lui Brâncuşi, uitat de vreme, dar încremenit de trecerea furtunoasă a timpului, asemeni unui gând efemer de nemurire prin artă, pierdut într-o mare de figurine exotice.
Această „a doua casă” a marelui sculptor îl aşteaptă încă pe Brâncuşi să vină să intre pe uşa solidă, nefinisată, din lemn de stejar, şi, luându-şi dalta în mână – arma magică a creatorului de frumos-, cu care sculptorul a înfruntat o lume – şi să născocească, din bucata de piatră neînsufleţită, viaţa, simţirea…
Atelierul prăfuit păstrează încă, asemeni unei amintiri fantomatice din altă lume, mirosurile de piatră prelucrată şi zgomotele de daltă, răsunătoare în minte ca o melodie străveche, obsedantă.
Smulse din sufletul mereu tânăr al lui Brâncuşi (căci, Brâncuşi adesea spunea că atunci când nu mai suntem copii am murit), acele bucăţi de viaţă – sculpturile – animează pereţii reci ai atelierului. Personaje reale, construite de sculptor pentru a „popula” lumea sa, fiecare din ele întrupează o idee fundamentală, un mit, o alegorie, o emoţie.
Artistul se confesa că are „ca orice sculptor, o idee în fiecare zi, scrie un editorial sau un foileton zilnic, ca orice ziarist, un vers ca orice poet autentic, un capitol ca orice filozof cotidian sistematic”.
O bardă, un topor, un joagăr, unelte de lucrat lemnul, un cuptor şi o vatră spoită cu var-interior de meşter hobiţean, trăind în singurătatea pădurii, cum vor fi fost şi vor mai fi atâţia în umbra uriaşilor codri carpatini. Lipseau doar mirosul fânului şi foşnetul frunzişului verde.
Alb, negru, culorile opuse ca semnificaţie, dar gemene prin naştere, apoi griul stâlpilor de piatră care se înalţă spre cer ca un axis mundi, axa lumii brâncuşiene, sau lucirea fadă, polară, a bronzului, transpun privitorul într-o altă dimensiune, unde sculptorul este „stăpânul, iar arta, creaţia sa, este destinată locuirii acestui spaţiu-timp fără limite, care este asemeni unui al doilea Paradis, de această dată terestru / transcendent. Undeva, într-un ungher ascuns al încăperii, şade, neterminat, o parte din Templul Dragostei, o coloană din piatră pe care stau unite cele două Yin şi Yang, femeia şi bărbatul, feminitatea imanenţei şi masculinitatea transcendenţei, reunite revoluţionar.
Masa la care Brâncuşi lucra zi de zi, plină de praful izvorât din piatra dură crestată de lovituri de daltă, răsună printre numeroasele sculpturi. Pe masă se află, neatinse de altă mână afară de cea a artistului, instrumentele de lucru, înşirate ilogic pe suprafaţa găurită şi neterminată.
Domnişoara Pogany, ochiul absolut, un suflet prins în strânsoarea letală a pietrei, priveşte prin ochii mari, plini de inocenţă, universul împietrit din jurul ei căutând parcă salvarea în lumina emanată de albul pur prin sens şi păgân prin aspect.
Alături de ea, Socrate, pe suportul cilindric de piatră, meditând încă asupra condiţiei umane, mereu căutându-şi transviziunile şi transfigurările.
Câteodată parcă îl vezi pe Brâncuşi – de această dată ca o umbră rece, stând pe scăunelul cioplit din lemn, cu o ţigară în gură, privind fix un punct imaginar din spaţiu, aşteptând, poate, ca „muza adormită” să-i şoptească o idee.
Deasupra lucrărilor sale, grinzile îmbătrânite din lemn pârâie sub greutatea tavanului, avertizând sculpturile nemuritoare că totul este efemer. Poate că operele brâncuşiene au murit demult, acum, în atelier, dăinuind pentru totdeauna, sufletele lor – frânturi din sufletul sculptorului – mag şi arhetip.
O machetă a „Coloanei fără Sfârşit”, asemănătoare cu nişte mărgele înşirate pe o aţă – firul fragil al vieţii – îşi găseşte mormântul în acest cimitir simbolic, muzeu al imaginarului cuantic. Toate lucrările sunt realizate dintr-o armonie de materiale – de la marmură albă de Carrara şi de Paros la marmura neagră, marmura verde, de la delicateţea lemnului de stejar la graţia lemnului de nuc şi fineţea plopilor.
Chipuri misterioase de bronz lustruit cu patină prind reflexele solare şi schimbările zilei tuturor anotimpurilor în cavităţi dionisiace şi linii apolinice.
Brâncuşi a sculptat la lumină, a sculptat de fapt lumina, de aceea opera sa este radioasă şi fosforescentă. Dacă un orb ar vizita atelierul său ar vedea, prin ochii minţii, voluptatea acestor sculpturi care impresionează tocmai prin simplitatea formelor şi complexitatea mesajelor.
Blocuri mari de piatră necioplită înconjoară lucrările sale ca zidurile înalte ale cetăţilor medievale, dure ca graniţele cele mai tari. Atelierul păstrează la maturitate şi bătrâneţe piese din multiplicatele sale teme fundamentale ale istoriei sufletului uman şi ale zbuciumului propriu creator. Aceste piese le-a dăruit prin testament Franţei. Foca şi Broasca Ţestoasă Zburătoare, ultima creaţie, cu care se juca câinele său, Polaire, parcă ar fi fost animale vii, răsar din întunericul rătăcitor al atelierului într-o noapte călduroasă de vară.
Măiastra străjuieşte atelierul din Impasse Ronsin, zveltă, luminoasă, cu aspiraţia spre nesfârşire, ca şi Columna Infinitului. Câţi alţi sculptori, pictori, poeţi sau filozofi nu s-or fi perindat prin atelierul brâncuşian. In acel atelier modest, dar totuşi plin de mituri şi legende, se întâlneau ciobanii cu miliardarii, prinţesele cu blazon sau prinţesele dolarului laolaltă cu servitoarele şi cu midinetele.
Şi prin această pădure pietrificată zac, îngheţaţi de mii de ani, arborii vieţii şi morţii. Trunchiuri fosilizate şi rupte de acel stăpân nemilos al secolelor – timpul – ţâşnesc parcă într-o graţioasă rugăciune către cer.
Pe unul din pereţii atelierului luceşte în timp de noapte un felinar învechit. Dar astăzi, pentru prima oară, acea lumină călăuzitoare a încetat, în semn de reculegere pentru marele artist. Şi tot astăzi, în acest atelier, în această „casă” spirituală, Brâncuşi va reînvia în sufletele celor ce l-au iubit. Călit în piatra dură, strungul din atelier se odihneşte alături de masa de lucru, tânjind după atingerea rece a rocii primare.
Atelierul – un Templu închinat Artei şi iubitorilor de artă – străluceşte însingurat în inima Parisului. Atelierul – lăcaşul lui Hefaistos, unde se zămisleau fulgerele, şi unde Brâncuşi a încercat să găsească adevărul, sensul vieţii – vibrează din toate colţurile: este un atelier de căutare şi creaţie transdisciplinară.
Iar, zi de zi, peste toate aceste veritabile opere de artă din atelier, pluteşte neliniştit spiritul hobiţeanului, mereu în căutarea unui început, în căutarea nemuririi, asemenea Duhului lui Dumnezeu peste lumea creată de El.
Întâi a fost ideea, inspiraţia, originea, apoi s-a născut arta. Întâi a fost Brâncuşi, atelierul fiind rodul talentului său ieşit din comun.
Seara se lasă agale peste oraşul lui Ludovic al XIV-lea – Paris. Umbre întunecate cuprind străzile întortocheate. Părăsesc, în sfârşit, acest interior românesc, dac şi predac, pe care Brâncuşi şi-l durase, ca pe o Sarmisegetusă sufletescă, ale cărei ziduri n-aveau să fie niciodată năruite şi care face acum parte din tezaurele acestui oraş, alături de sarcofagele faraonilor şi obeliscul din Place de la Concorde.
Un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara lui ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împăraţii, branchizii într-un cuvânt.
Silviu Doinaș Popescu
