Atunci când te bucuri de o mângâiere harică sau primești de la Domnul vreun dar deosebit, aşa cum este darul genialului Mihai Eminescu, trebuie să te aștepți la ispite ale veacului, care acoperă lumina harului din ochii poetului nepereche, chiar dacă la unii care obișnuiesc să nimicească orice virtute prin părere de sine și trufie afişată, situaţia pare uşor schimbată! Poate că ispitele acestea vin atât din afară sub forma de necazuri, umilințe, cât și dinlăuntru, prin cugetările pătimașe, pe care diavolul le slobozește într-adins asupra noastră, de aceea, să ne gândim, cât de mare trebuință avem de a lua aminte la noi înșine și a cerceta cu amănuntul cele ce se întâmplă cu noi și înlăuntrul nostru, pentru a înţelege şi ceea ce se întâmplă în lumea largă pe care marele poet o vedea extrem de contorsionată şi contrastantă! Desigur, uneori omul ajunge la o anumită cunoaştere, poate chiar una duhovnicească, ajunge încă şi la o îndrăgostire de lumina cunoaşterii, dar, care în cele din urmă ţine de lumina propriei minţi rezultată din lumina dumnezeiască. Omul egoist şi mărginit de propria lui micime, ajunge la o simţire a satisfacţiei, dar în spatele acesteia se află ascunsă îngâmfarea, trufia, mândria, motiv pentru care este nevoie să se facă această dezgolire de sine, ca o neştiinţă de bunăvoie, ca o neştiinţă acceptată, pentru că ea scoate la iveală şi o adâncă înţelepciune în măsura în care tăgăduim propria noastră cunoaştere. Din cauza limitărilor minţii, chiar şi pe calea duhovnicească, în pastoraţia credincioşilor, chiar şi în relaţiile noastre, în cele din urmă măsura şi criteriul vieţii este propria noastră cunoaştere, pe care Eminescu o numea şi cunoaştere revelată, mai ales că marea noastră încercare este aceea de a ţine pe de-o parte dorirea existenţei noastre pentru cunoaştere, iar a doua mare confruntare este aceea de a şedea liniştiţi în întunericul nostru, ca să ne liniştim în sinea noastră!
Emineascu a fost un cugetător al învăţăturii Lui Dumnezeu
Eminescu a fost şi este un cugetător al învăţăturii Lui Dumnezeu, ceea ce ne determină şi pe noi, cei de astăzi, să spunem că atunci când stau în întunericul meu şi cer mila lui Dumnezeu, de fapt, simt că trăiesc luminarea ce provine nu de la mine, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos. La Eminescu, poezia este o stare potrivită de viaţă pentru a accepta şi la ce cunoaştere poate ajunge omul! Mintea limpede, inima curată, le voi gestiona ca să stau în întunericul meu relativ pentru ca să gestionez corect acest întuneric şi să cer mila lui Dumnezeu. Din poezia închiată iubirii, Eminescu ne convinge că mintea şi inima nu sunt acelea care produc cunoaşterea, dar sunt acelea care primesc cunoaşterea, iar mintea limpede şi inima curată prefigurează cunoaşterea. Tocmai de aceea, Dumnezeu i se descoperă lui Eminescu în versuri rimate şi ritmate, iar chintesenţa vieţii noastre, dacă este cale a pocăinţei şi smereniei, care în mod simbolic se defineşte prin mărturisiri de credinţă, însuşi faptul de a se dospi cunoaşterea prin existenţa noastră, prin inima noastră devine un vers inspirat! Atunci când spunem inimă nu o înţelegem numai un centru al sentimentelor, ci al existenţei noastre, iar, cunoaşterea inundă inima noastră şi în continuare puterile sufletului nostru, într-un asemenea mod, încât toate resorturile sufletului se îndreaptă către lumină. La Eminescu, revelaţia poeziei depăşeşte cunoaşterea din cărţi şi cercetarea prin intermediul raţiunii suficiente. Astfel se face o corectă preţuire şi o valorizare a minţii şi a inimii noastre, pentru că atunci începe omul să dobândească o altă minte, o altă inimă, deoarece devine iubitor de armonie! La Eminescu, poezia devine o parte a cunoaşterii, adică o parte a lui Dumnezeu, prin educaţia lui şi prin ethosul Lui înălţător! Prin lectura poeziei eminescinene, noi ne străduim ca să ne formăm un anumit ethos tămăduitor şi o educaţie exemplară, prin meditaţie, prin impunere, printr-o pastoraţie în care se ascunde duhul lui Hristos, pe lângă puterea raţiunii, a simţirii, poate chiar şi a cărturarilor noştri. Fără poezia eminesciană, riscăm să rămânem în întuneric şi să aşteptăm ceea ce trebuie, deci, să încetăm să acţionăm noi înşine. În acest fel înţelege omul că pentru a deveni iubitor de poezie eminesciană, nu trebuie să preceadă vreo strădanie constrângătoare pe plan psihologic, ci o strădanie prin care trebuie să se descopere întreg în meditaţie, să se regăsească întreg în această durere a căutării, să se lase pe sine în întregime în mâinile lui Eminescu, pentru ca să dospească inima noastră visul întrupat, să se descopere în inima noastră Poetul, şi atunci simţurile noastre se vor minuna de acest eveniment al revelaţiei poetice!
Eminescu se află cu multă răbdare şi bate la uşa inimii!
Aşadar, noi avem două posibilităţi de cunoaştere a lui Eminescu, sau să citim cărţi sau să ne activăm inima noastră prin meditaţie poetică! Dacă avem o inimă curată golită de falsa lumina a trufiei, smerită, rugătoare, dar care caută mila lui Dumnezeu, atunci Eminescu se va descoperi în inima noastră, când vom angaja şi toate posibilităţile dreptei cercetări şi ale cunoaşterii cărţilor. Cărţile despre Eminescu sunt un motiv, astfel încât să fie activată mintea şi inima noastră întru dorirea cunoaşterii, deoarece, cărţile, cuvântul, versurile ca atare, vor fi resurse în această nevoinţă personală, în această singulară luptă personală a fiecăruia dintre noi pentru căutarea lui Eminescu. Asumarea lui Eminescu este obiectivul de căutat în viaţă pentru fiecare dintre noi, însă, modul variază analog cu dispoziţia noastră care nu trebuie să ofenseze libertatea noastră. Eminesc se află cu multă răbdare şi bate la uşa inimii noastre. La un moment dat, stând noi în întuneric, vom avea râvna şi mărini¬mia de a deschide uşa pentru ca să intre lumina, ca să se unească veşnicia cu efemerul, ca să se adeverească planul dumnezeieştii iconomii, ca să se arate tainele versului eminescian, prin care poetul ne învaţă că un popor sau un om care nu se va revolta împotriva întunericului din el, se va revolta împotriva celor din jurul său. În concluzie, toate dimensiunile și formele existenței versului eminescian, chiar și dragostea, nu vor mai fi decât o formă specifică de revoltă, o neliniște, iar, numai revolta împotriva beznei lăuntrice dobândește pacea liniştitoare! Pentru Eminescu, un popor încetează să se mai revolte împotriva întunericului din el atunci când nu-l mai simte, când nu-l mai vede, nu-i mai constată efectul exterior ca o umbră, o reflectare, a realității interioare. Căci, pentru a dobândi cele din lume, Eminescu s-a retras lăuntric din ea. Cu cât vrea omul mai mult din cele ale lumii, cu atât părăsește mai mult lumina sufletului! În fine, un popor sau un om nu se mai revoltă împotriva întunericului din el, când încetează să mai stea sub lumina poeziei eminesciene şi ajunge în babilonul propriilor judecăți, bazate pe interese lumești. Adică, atunci când părăsindu-și conștiința pentru interese, încetează să mai fie un popor sau o persoană și devine o gloată, respectiv un individ însingurat! Oricâte minţi ar schimba versul eminescian, dacă n-o face pentru binele omului, un popor rămâne prizonier și rob întunericului din lăuntrul lui. Aceasta, nu e concluzia mea, ci a istoriei, iar, singurul moment în care un popor sau un om află împăcarea cu propria conștiință este cel în care Mihai Eminescu se regăseşte prin meditaţia profundă asupra sufletului omenesc!
Profesor Vasile GOGONEA
