În 1867, I.L. Caragiale este dus de tatăl său în Bucureşti, pentru a urma clasa a V-a liceală, deoarece şcolile din Ploieşti erau lipsite de cursul superior. După aceea, urmează clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său, Costache Caragiale, devenind coleg cu verişorul lui, George. În toamna anului 1868, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, înapoiat dintr-un turneu de vară în Ardeal, pe atunci sufleor în trupa lui Mihail Pascaly. La propunerea acestuia, concesionarul Teatrului Naţional din Bucureşti, Eminescu este numit al doilea sufleor şi copist, prin contractul de angajare din 29 septembrie 1868. ,,Pe lângă ştiinţă, afirmă Mihail Pascaly, este laborios, activ exact si foarte cumsecade. Dacă ai putea să-i acorzi locul al doilea sufleor, cu toate că poate fi foarte bun şi pentru locul întâi, ai face lui un mare serviciu, un mare bine pe drept acordat unui tânăr inteligent, capabil”. Locuinţa lui Mihail Pascaly de pe Calea Victoriei va deveni gazdă a poetului în perioada octombrie 1868-iunie 1869.
Un adolescent trecut de şaisprezece ani, provenit dintr-o familie modestă, cu vădite îmclinaţii spre teatru, cu studii întrerupte, dar stăpânit de o puternică dorinţă de a acumula cunoştinţe, se întâlneşte cu un tânăr trecut de optsprezece ani, cu un univers de cunoaştere mai presus de vârsta sa, cu manifestări literare încă din 1866, poezii publicate în ” Familia”, venind dintr-o familie cu „oameni de seamă, nu de rând”, pe care o părăseşte şi pribegeşte prin ţară, însoţind, in calitate de sufleor şi copist, anumite trupe teatrale. Amicus certus in re incerta cernitur” (lat. „Pe prietenul sigur îl cunoşti într-o înprejurare nesigură”)
Întâlnirea dintre Eminescu şi Caragiale este de bun augur şi reprezintă un episod fericit pentru Istoria literaturii române.
Caragiale avea să imortalizeze acest moment în vestitul său necrolog, „În Nirvana ” , scris după ce Eminescu a trecut ,,de-al lumii hotar”. Cele spuse de un actor lui Caragiale despre băiatul din trupa de teatru, foarte învăţat, care ştie nemţeşte şi are talent” se adevereau. Iată cum îl descrie: ,,Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari– la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic”.
În cele două nopţi petrecute împreună, Eminescu îl pune la curent cu literatura germană, discută despre India antică, despre daci şi Ştefan cel Mare, îl informează despre principalele preocupări literare.
Dar cei doi se despart pentru un timp, deoarece tatăl lui Eminescu pune mâna pe ,,excentricul fugar” şi-l trimite pentru studii la Viena, apoi la Berlin, pe când Caragiale, rămas singurul sprijin al familiei, după moartea tatălui său, urma să-şi continue studiile ,,la şcoala lumii”, ,,dăscălindu-se însuşi pe sine”, adică autodidact.
O bună bucată de timp, cei doi prieteni se întâlnesc doar în treacăt, până când solicitat de Eminescu, Caragiale începe să lucreze în redacţia ziarului ,,Timpul” (februarie, 1878). Începând din acelaşi an, 26 mai 1878, Caragiale participă la întrunirile ,,Junimii”, alături de Eminescu care fusese atras în cercul renumitei societăţi literare, încă din 1870, când publică şi primele creaţii în „Convorbiri literare”. În acest interval, Eminescu îşi desăvârşeşte formaţia sa poetică, în prag de apogeul său artistic, pe când Caragiale urma să prezinte lectura creaţiilor sale dramatice la ,,Junimea” şi să le publice în ,,Convorbiri literare” (1879-1890).
Traseele parcurse în viaţă de către cei doi scriitori sunt izbitor de asemănătoare. Lipsa materială, neajunsurile traiului de zi cu zi îi afecta mult pe amândoi. Sunt nevoiţi să îndeplinească fel de fel de funcţii, unele umilitoare, prin care munca lor era ridicol plătită. Mihai Eminescu: sufleor, copist director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, gazetar. I.L.Caragiale: sufleor, copist, meditator, funcţionar, revizor şcolar, profesor, gazetar, berar. Amândoi sunt preocupaţi de mizeria vieţii, neputând să trăiască de pe urma cuvântului scris.
,,Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin”, în scrisori către prietenii săi, Caragiale se tânguie mereu de suferinţa sa materială. Lui D. Scureiu, prin scrisoarea din 7 iulie 1881, îi cere bani împrumut: ,,sunt fără slujbă de două săptămâni şi mai bine, n-am o para chioară’’
Într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, 1884, februarie, mărturiseşte: ,,… căci eu, din mila Creatorului, mă aflu în cea mai deplină mulţumire, fizicaminte, moralminte şi intelectualminte ; nu pot însă vai! a zice tot aşa dintr-un punct de vedere mai important cu mult, adică pungaminte vorbind”. Era revizor şcolar în judeţele Argeş şi Vâlcea. Cât despre Eminescu, Slavici afirmă: ,,Era un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără a se plânge, iar când primea bani de-acasă, prima lui grijă era să-şi achite datoriile”.
Firi cu totul deosebite, opuse, unul mereu pierdut în lumea gândurilor, însingurat dar ţi sociabil, iubind, sperând si renunţând, departe de familie şi fără să-şi întemeieze o familie, boem, dar muncind enorm, ducând o viaţă dezordonată, fără a se menaja, suportându-şi boala cu demnitate, ca pe un destin, altul, dimpotrivă, prezent mai mult în lumea exterioară, sociabil, raţional, comunicativ, hâtru, ” un bun soţ şi părinte”. Cu toate acestea se caută unul pe altul, spre a petrece cât mai mult timp împreună, de parcă „un ciudat magnetism îi atrăgea reciproc”.
Gheorghe Panu, în ,,Amintiri” de la ” Junimea”din Iaşi”, consemnează : „Eminescu avea de colaborator între alţii pe Caragiale; întrebaţi-l pe acest simpatic şi limpede scriitor care îi erau relaţiile cu Eminescu, întrebaţi-l să vă spună cât a suferit în contactul unui om care trei părţi nu era din această lume”.
Fire romantică, visătoare, duioasă, Eminescu se simţea cel mai bine singur, în mijlocul naturii, încântat de freamătul codrului, clipocitul apelor ce se revarsă printre stânci, de frunzişul brumuit, de căderea frunzelor viscolite, nu se mai sătura admirând luna ivită pe cerul senin în nopţile de vară, farmecul zorilor sau asfinţitul soarelui.
Dimpotrivă, Caragiale simţea nevoia de a fi mereu printre oameni care ,,intră, ies, vin, stau, se duc’’, ,,să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini’’, într-o cafenea, într-un restaurant, în gară sau în tren.
Amândoi au avut parte de o zestre intelectuală ieşită din comun, de o inteligenţă exepţională. În plus, Eminescu avea o cultură generală uimitoare, avea cunoştinţe temeinice de literatura română şi universală, de filosofie şi economie. Caragiale era încântat de cultura lui Eminescu şi era dornic să afle cât mai multe de la prietenul său pe care îl provoca mereu la discuţii interesante, ,, dar în materie de limbă românească, Caragiale era deasupra’’.
În ,,Amintirile’’ sale, Slavici ne-a lăsat preţioase informaţii despre prietenia dintre Eminescu şi Caragiale, despre atmosfera redacţională de la ,,Timpul’’. Ceasuri întregi se încingeau discuţii pe teme de gramatică şi alte subiecte, spre disperarea lucrătorilor din tipografie, care aşteptau manuscrisele. Caragiale, după cum afirma Slavici, cunoştea mai bine decăt Eminescu limba ,,viuă’’, adică limba vorbită uzuală . Discuţiile de la redacţie continuau acasă, la Eminescu, sau în vreun local(cafenea, restaurant). Cei trei redactori de la ,,Timpul’’ au avut în intenţie să scrie şi o gramatică. Eminescu avea să se ocupe de etimologie, Caragiale de sintaxă, iar Slavici, de topică. Articolele ce urmau ai fi publicate în ,,Timpul ’’ erau citite între ei, Caragiale dovedindu-se un maestru în ale citirii.
Pe când Eminescu îşi afla satisfacţia mai ales în sfera gândirii, a ideilor, Caragiale era încântat de tot ,,ceea ce e frumos’’ în domeniul artelor: muzică arhitectură, pictură etc. Tot de la Slavici, aflăm că Alecsandri şi Caragiale erau ’’ maeştri ai povestirii’’, iar foarte buni cititori erau Eminescu, Caragiale şi Maiorescu. Caragiale era necruţător cu cei care prezentau lucrări slabe. Eminescu şi Caragiale erau singurii care se încumeteau să-l critice pe Vasile Alecsandri, pentru unele neajunsuri din scrierile sale. Ei, de fapt, reprezentau o altă generaţie.
Eminescu era un afectuos, un altruist, durerile lui erau durerile obşteşti, Caragiale era intransigent cu sine şi necruţător cu alţii.
Deşi erau deosebiri de vederi şi de temperament, pasiunea pentru literatură şi setea de cunoaştere i-a unit, i-a apropiat cultul formei, principiul considerat de Caragiale ca fiind cel mai important. Înainte de a le da publicităţii, îşi citeau manuscrisele şi le comentau mai ales din punct de vedere lingvistic. ,,Dacă expresiunea (forma) formată nu poate îmbrăca potrivit intenţiunea (conţinutul), afirmă Caragiale, opera este un monstru neviabil’’(,,Câteva păreri”)
La seratele ,,Junimii’’, Eminescu era indiferent la părerile celor din cenaclu, se mulţumea cu aprobarea lui Maiorescu şi admiraţia tăcută a prietenului său şi, bucuros, se adresa lui Slavici: ,, Las’ c-a trecut şi hâtrul de Caragiale’’.
Un alt principiu de la care nu abdicau era să scrie în aşa fel, încât să înţeleagă toţi românii. Este vorba de unitatea lingvistică a tuturor românilor. Eminescu trăise în Bucovina, Moldova şi în Muntenia, trecuse şi prin Ardeal , aşa că ştia limba poporului mai bine ca nimeni altul.
Şi iubirea de adevăr i-a apropiat, amândoi erau nemulţumiţi de orânduielile din societate, de,, întocmirea lumii’’, când un scriitor nu putea trăi din munca lui.
Atât Eminescu cât şi Caragiale au fost nişte împătimiţi iubitori ai meleagurilor transilvănene, ai ardelenilor. Probabil, la îndemnul profesorului sau de la Cernăuţi, Aron Pumnul, particitant activ la revoluţia de la 1848, din Transilvania, refugiat peste munţi, căruia i-a purtat un respect adânc, s-a născut dorinţa lui Eminescu de a cutreiera prin Ardeal, mânat de dorul de a cunoaşte această parte a ţării şi a vedea Blajul veche cetate, cu o bogată tradiţie istorică şi culturală. În dezacord cu ai săi, părăseşte Moldova, urmând pe drumul cel mai umblat al vremii, schiţat în ,, Geniu pustiu’’, romanul experienţei a unui tânăr cuprins de visurile şi faptele revoluţiei de la 1848. Prin Pasul Tihuţa, ajunge la Bistriţa, urmează Târgu-Mureş, apoi, la vederea panoramică a Blajului de pe o colină, exclamă: ,, Te salut din inimă, Romă mică !’’. Aici venise cu intenţia de a-şi continua studiile, dar renunţă.
Ia contact direct cu Blajul şi cu studiile filologilor de aici, în primul rând cu ale lui Timotei Cipariu. La sfârşitul lui august 1866, prezent la Alba Iulia, participă la adunarea generală a Astrei, urmărind memorabila dizertaţie ţinută de Timotei Cipariu despre unitatea lingvistică a românilor. Ambele localităţi sunt vechi cetăţi ale istoriei şi culturii româneşti. Se deplasează apoi la Sibiu cu gândul de a trece munţii în Principatele Unite.
Angajat în trupa lui Mihail Pascaly, în 1868, trece prin mai multe localităţi din care amintim oraşele: Braşov, unde se aflau numeroşi cărturari în frunte cu familiile Mureşenilor şi George Bariţiu, Sibiu, Lugoj, Timoşoara, Arad.
Caragiale se numără printre puţinii scriitori din vechiul regat care păstra legături cu românii de peste munţi. George Coşbuc se bucură de o simpatie aparte din partea dramaturgului. Cu ocazia apariţiei volumului ,,Balade şi idile’’ (1893), Caragiale publică în ,,Moftul român’’, 23 iunie 1983, un articol şi reproduce cinci poezii ale poetului din care reţinem: ,,Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atâta spanac, a apărut, în sfârşit, zilele acestea şi un copac tot mai sănătos şi mai trainic…făcând din ce în ce mai multă fală limbii noastre româneşti-un volum de ,,Balade şi idile’’ de George Coşbuc.
Va urma
Ungureanu E Constantin
