Protestul anunțat de AUR pentru 15 ianuarie 2026 vorbește, înainte de orice, despre o stare generală de nemulțumire care traversează societatea românească. Oamenii sunt supărați, apăsați de griji și dezamăgiți de felul în care sunt luate deciziile politice. Se discută mult despre revoltă, despre furie și despre stradă, dar realitatea este mai tăcută: nemulțumirea există, însă nu mai găsește ușor o formă de exprimare.
Deși AUR încearcă să capteze această stare și să o transforme în mobilizare, rezultatele sunt limitate. Protestul nu reușește să devină o mișcare amplă, pentru că mulți oameni nu se mai regăsesc în protestele organizate de partide. Ei simt că sunt folosiți ca masă de manevră și că problemele lor reale rămân neschimbate, indiferent de cine strigă mai tare în piață. Nu lipsa nemulțumirii ține oamenii acasă, ci lipsa speranței că cineva îi ascultă cu adevărat.
Această tăcere devine însă mult mai vizibilă atunci când cobori din marile orașe și ajungi în satele și orașele mici ale României. Acolo, politica nu se discută în termeni ideologici, ci în funcție de cât costă traiul de zi cu zi. Pensia, salariul, factura la energie sau prețul alimentelor sunt reperele reale ale vieții cotidiene. Iar în fața acestor griji, oamenii nu mai caută lozinci, ci sprijin.
Pentru milioane de români, acest sprijin a fost asociat ani la rând cu PSD. A fost partidul votat cu speranța că va proteja pe cei vulnerabili și că va tempera efectele deciziilor dure. Astăzi, însă, exact această bază electorală este cea mai lovită de măsurile guvernului Bolojan. În sate și în orașele mici, impactul se simte direct: mai puțini bani, mai multă nesiguranță și sentimentul dureros că cei votați nu mai sunt de partea lor.
Pentru PSD, momentul este critic. Un partid care nu mai răspunde așteptărilor celor care l-au susținut riscă să piardă nu doar voturi, ci și identitatea. Faptul că, la ultimele alegeri prezidențiale, PSD nu a avut candidat în turul al doilea ar fi trebuit să fie un avertisment suficient de clar. Dacă reacția întârzie, scorurile electorale mici nu vor mai fi o excepție, ci o regulă.
Oamenii nu mai cer promisiuni. Cer să fie văzuți, auziți și apărați. Au votat cu speranță. Încă așteaptă.
Dragoș Ionică
