Ziua de 24 ianuarie ar trebui să fie, în fiecare an, un reper al speranței și al solidarității. Unirea Principatelor Române nu este doar un eveniment istoric, ci dovada că voința comună poate depăși interesele mărunte și orgoliile vremii. Și totuși, felul în care această zi s-a desfășurat anul acesta la București, Iași și Focșani a arătat cât de adâncă este ruptura dintre simbolurile oficiale și starea reală a societății.
Ceremoniile dedicate Unirii au fost marcate de huiduieli și proteste venite chiar din partea cetățenilor. Nu a fost un gest de respingere a sărbătorii, ci o reacție față de cei care, în numele ei, conduc astăzi România. Autoritățile au vorbit despre unitate, dar au fost întâmpinate cu nemulțumire și furie, semn că discursul festiv nu mai poate acoperi frustrările acumulate.
De prea mult timp, puterea pare să se bazeze pe o strategie riscantă: aceea că poate lua orice decizie, oricât de dureroasă, atâta timp cât reușește să discrediteze opoziția și să o acuze de extremism. Orice critică este tratată ca un pericol, orice alternativă este demonizată, iar cetățenilor li se cere să accepte sacrificii în numele stabilității. Este o abordare care nu mai convinge și care, dimpotrivă, alimentează radicalizarea.
În acest context, mesajul lui Nicușor Dan a devenit un adevărat laitmotiv al acestei zile: „să fim atenți în cine ne punem speranțele”. Nu este un îndemn la resemnare, ci un avertisment lucid. Speranța înșelată repetat se transformă în furie, iar furia, atunci când este ignorată sau tratată cu aroganță, caută soluții extreme.
Românii sunt astăzi atât de nemulțumiți de guvernanți, încât riscă să vadă extremismul nu ca pe o amenințare, ci ca pe o posibilă soluție. Nu din convingere, ci din disperare. Creșterea susținerii pentru opoziție nu este rezultatul unui entuziasm ideologic, ci efectul direct al politicilor promovate de guvern. Măsurile drastice de austeritate, impuse fără dialog și fără empatie, au apăsat pe umerii celor mulți. Iar faptul că aceleași măsuri sunt prezentate cu mândrie, ca realizări, adâncește și mai mult ruptura dintre stat și cetățean.
Unirea din 1859 a fost posibilă pentru că liderii vremii au știut să asculte societatea și să acționeze în acord cu nevoile ei. Astăzi, Unirea este adesea redusă la un decor ceremonial, invocată o zi pe an, dar ignorată în restul timpului. Iar o societate care nu se simte ascultată devine vulnerabilă la mesaje radicale.
Cu toate acestea, ziua de 24 ianuarie a fost și o zi a oamenilor. Dincolo de tensiuni și de nemulțumiri, românii s-au bucurat de sărbătoarea națională, au ieșit în piețe, au cântat, au jucat hora Unirii și au trăit, chiar și pentru câteva clipe, sentimentul unității naționale. A fost o Unire simțită între cetățeni, nu impusă de la tribună.
Dragoș Ionică
