După aproape patru ani de război în Ucraina, România pare să fi ajuns, în sfârșit, la o concluzie inevitabilă: securitatea nu este un moft, iar industria de apărare nu este un capitol opțional.
Declarațiile recente ale premierului Ilie Bolojan, făcute la Berlin alături de cancelarul german Friedrich Merz, confirmă ceea ce Statele Unite – nu doar prin vocea lui Donald Trump – au spus de ani buni: Europa, iar România în mod special, a făcut prea puțin pentru propria apărare. Problema nu este însă recunoașterea tardivă. Problema este ce urmează după ea.
Din păcate, semnalele venite de la actualul guvern arată că lecția este înțeleasă superficial. În locul unui proiect național de reconstrucție industrială, vedem perpetuarea unui model economic falimentar: alții să vină, alții să investească, alții să decidă, iar noi să oferim forță de muncă ieftină, facilități fiscale și o piață sigură de desfacere. Exact rolul de colonie economică pe care România l-a acceptat, tacit, în ultimele decenii.
Guvernul Bolojan vorbește despre parteneriate strategice, despre cooperare cu Germania și Franța, despre nevoia de a accelera achizițiile de armament. Dar evită esențialul: ce construim noi? Unde sunt fabricile românești modernizate? Unde sunt liniile de producție, centrele de mentenanță, capacitățile reale de cercetare și dezvoltare? Răspunsul este incomod, dar evident: nu există un plan coerent. Există doar speranța că investițiile străine vor face ceea ce statul român nu mai are curajul sau voința să facă.
Realinierea achizițiilor militare spre Germania și Franța, pe fondul schimbării de ton de la Washington și al presiunilor geopolitice actuale, ridică o întrebare fundamentală: România are o strategie proprie sau doar reacționează la influențe externe? Astăzi cumpărăm dintr-o parte, mâine din alta, fără a construi un nucleu industrial autohton care să asigure independență, continuitate și control.
Industria de apărare nu înseamnă doar tancuri, drone sau sisteme antiaeriene. Înseamnă ingineri, manageri, lanțuri de producție, școli profesionale, cercetare și know-how.
Înseamnă suveranitate economică. Or, ceea ce se conturează astăzi este exact opusul: o Românie periferică, subcontractor modest, consumator disciplinat și forță de muncă ieftină într-un joc decis de alții.
Întrebarea nu mai este dacă avem bani pentru apărare. Întrebarea este dacă mai avem voința de a construi o țară care să conteze. Dacă răspunsul guvernului rămâne „să vină alții”, atunci vom continua să plătim mult – nu doar în bani, ci și în dependență strategică.
Dragoș Ionică
