Acum, la începutul Triodului, să vorbim despre post şi despre rugăciune, iar, după învățătura Sfinților Părinți, trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu, acest lucru însemnând că în fiecare moment suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin lăuntric al inimii noastre. Căci, ne învaţă Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din Postul Mare, zicând: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”, cu precizarea că la iudei se posteau două zile pe săptămână, joia și lunea, căci după datina străvechimii, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Și dacă mândria i-a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că aşa cum căderea și moartea noastră au venit prin mândrie, tot la fel pocăința, mântuirea și nemurirea noastră încep mai întâi prin smerenie. La sfânta slujbă din Duminica a 33-a după Rusalii, le spun enoriaşilor mei că s-au rânduit de Sfinții Părinți trei duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului și Marelui Post al Paștilor, fiindcă începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenia, știind că mândria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adâncul gheenei! Deci, suntem datori să punem de acum început bun de pocăință! Ca preot de parohie, cred că smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi,iar, pentru mântuirea noastră, nu vom putea scăpa de mândrie decât prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți. Acei oameni mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu, ci, sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele dumnezeieşti! Tatăl ceresc Cel Preaînalt preţuieşte oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune! Căci Dumnezeu este Doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: „Unde te doare?”, iar, bolnavul care nădăjduieşte la venirea Doctorului că Îi va spune despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este mai înţelept, însă, omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, nu este cinstit cu el însuşi, fiindcă Îl minte chiar pe Dumnezeu! Ar fi ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Deci, să avem înţelepciunea şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: „Unde te doare?”, să nu ne lenevim în niciun fel, să-I spunem Domnului toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre! Ca să facem loc şi unei întâmplări verosimile, să spunem că într-un spital erau mulţi bolnavi, unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului, alţii umblau de colo-colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul, dar, într-o dimineaţă, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră şi îi părea rău pentru ei, de aceea, l-a întrebat pe doctor, dacă se pot vindeca, după care doctorul i-a şoptit la ureche: „Şi aceştia cu febră şi cei care se află în pat se pot vindeca, dar cei care umblă, nu se pot vindeca, fiindcă aceia sunt putrezi pe dinăuntru!”. Prietenul doctorului a fost foarte nedumerit şi nedumerirea sa privea două aspecte referitoare la tainele bolilor oamenilor şi la înşelăciunea ochilor oamenilor! Aşadar, să ne închipuim că suntem bolnavi în acest spital al lumii, că boala de care suferă fiecare dintre noi poartă acelaşi nume, nedreptatea, mai ales că în acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele, toate slăbiciunile şi moleşirea sufletelor, a inimilor şi a minţilor noastre! Oamenii bolnavi se află într-o anumită stare la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în cu totul altă stare la vindecare, dar, acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului şi numai cei care s-au vindecat devin conştienţi de greutatea bolii de care suferiseră! În boala trupească, omul care are febră mare nu este conştient de sine nici de boala sa, aşa cum nici mincinosul nu spune despre el că este mincinos! Am vorbit despre aceste lucruri pe care le-am legat de anumite cuvinte de învăţătură, iar, preotul de parohie trebuie să ştie că începătorii nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o anumită vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui mereu! Dacă aceasta se întâmplă până la narativa şi starea de inconştientă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are niciun sens în sine, şi nici boala sa care nu caută locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor, capătă valoare priveliştea lui Dumnezeu, pentru că nu caută numai la mese şi la întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciunea care ne arată că Biserica este locul în care bolnavii se întâlnesc cu Doctorul lor, iar, cei bolnavi din pricina păcatului vin să-şi mărturisească boala lui Dumnezeu Doctorul, ca să afle leacuri şi vindecare de la El, Care este adevăratul Vindecător a toată durerea şi a toată slăbiciunea omului!
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
