I. Singurătatea cuvântului
Crucea își îndreaptă privirea către zenitul din oameni. Spre Nord, o pasăre își agită aripile de ceară; apoi brusc prăbușindu-se în ceruri visează lutul din Iisus.
Eu ascult glasul florilor de trandafir și ale sălciilor cvinte. Acolo, în lanuri de safir, se nasc poeme sfinte. Petalele amorțite ale rozelor căzute-n noroi își caută reflecția. Un zodiac târziu se stinge, iar spre Est lumina lanurilor dă în pârg.
Merg spre apă precum pământul însetat de tristul mesaj. Chitările se prefac în scrum. Cenușa unui paj curge în sens opus pe un cadran murdar al ceasului etern. Sunt zece secunde grele. Între ele un zidar, vecin de atelier cu Constantin Brâncuși, colecționar de stele și magister ludi, precum Tudor Arghezi. Un copil își paște iezii printre papuri și smicele.
Acum stau singur în cuvânt. Ploaia-i înghețată în ramuri. Păianjenii-s pe geamuri. Undeva într-o peșteră se aude un cânt. Afară-i împietrit un biet ateu. Mă îndepărtez de focul sacru ca să mă transform în joc.
Principii ale lăcomiei și Narcis îndoindu-se de sine. Și cartea-cea-dintâi. Secundele se chinuiesc iar în seninul zilei, asemenea unui ritm nedescompus, precum îs trupurile în pământ pe tărâmul Ucrainei. Enigme, rădăcini de soare și generalul rus părăsind-trădând lumina și viața.
Călătoria-mi nu se încheie încă. Și trupul sângeră rătăcind prin labirint. Și cântă lira lui Orfeu. Un putregai seduc se metamorfozează în papirus. Iar în deșert sirena, misterele în vânt, rotirea unui fus romboidal în centrul Lumii: coloană infinită.
II. Poezie păgână
Şi duhul Pământului se plimba printre pădurea de frunze moarte, reîntoarse în oceanul rece de lacrimi de mult apuse. Acum lutul moale precum carnea pură a unei fecioare plângea în întunecimea zilei a şaptea, în timp ce stelele văzduhului aduceau asupra acestei întinderi damnate un aer rece aproape polar… Şi, în mijlocul acestei piese de teatru vizionată atât în cer dar şi pe Pământ, omul plângea, singur dar totuşi în mijlocul păcatelor sale, trist, dar împăcat cu destinul său tragic, încercând parcă să ia legătura cu creatorul său…
Iar eu, pierdut înlăuntrul fiinţei mele, mă lupt din răsputeri cu mine încercând să mă regăsesc în sufletul pur al ei… Dar totul este în zadar pentru că eu sunt pierdut în tristeţea mea timpurie… Cascada vieţii a început astăzi pentru prima oară să-mi curgă cuvintele fericite căci în cele din urmă m-am regăsit în limpezimea apei de cristal…
Şi tot astăzi în această noapte glorioasă o ploaie de stele îmi va umezi fiinţa obosită de căutarea a ceea ce nu există… O piesă tragicomică se desfăşoară în faţa mea… Actorii: nebuloase feţe lucinde în luna lui Marte şi păduri de piatră moarte încremenite în faţa nemărginirii înfricoşătoare a câmpului de trandafiri negri.
Şi deasupra acestei scene imense măreţia nopţii polare plânge în cristale diafane de suflete îngheţate; aerul mlăştinos se reîntoarce către sine în milioane de cercuri arzând în enigma Pământului primar. A început sfârşitul aşteptat de curgerea fumegândă a timpului arhaic.
Am în palmele mele cinci monade tremurânde în lumina destinului. Ani, secole, milenii vor trece poate până zarea va regăsi asfinţitul iar luceafărul dimineţii răsăritul Lunii… Un crepuscul blestemat să străjuiască în veşnicie luminile întunecoase ale Nordului îndepărtat va străbate astăzi ultimul drum către zeul Soare…
În depărtări şapte coline păgâne sfinţesc un cimitir a ceea ce a fost odată Cetatea Eternă… Pământul sfânt se trezeşte pentru a saluta inocenţa melodiei nesfârşite care se aude undeva departe în iarba de maci a cerului…
III.Azilul nopții de granit
E o lume fără ochi și fără creieri. Se scaldă în mocirlă. Bătrân, Arghezi moare și se transformă-n … foi. Îmi imaginez un univers de sloiuri compacte, ca-n Groenlanda, topindu-se între răsărit și apus. Bătrân, tras la față, din șoapte se ivește Constantin Brâncuși.
Privirea mi-e cenușie și chipul de azbest. Și fumul de țigară se mistuie arzând. Cu luciul negru în ceață și viața e un gest. Prezență înșelătoare ce-mi bântuie în gând. Culoare și destin. Fluid și rece, a putrezit și cerul, încât abia de se mai simt miresmele de crin.
Și mergem spre nisipuri. Autostrăzile sunt arămii. În peștera din ceruri stă Platon în curmalii vii. Dar drumul Europei e lung și complicat. Afară ninge cu stihii. Cărarea ce se pierde-n alchimii secrete, și jungla a uitat-o. Prin bălți, puroaie și ceasuri dezmembrate, libelule în putrefacție; pietrele și vântul, celebrate, damnate, frunzele spulberate peste buturugi înciupercate.
Azi, autostrăzile-s pustii. În noapte îmi apare podul și strălucesc măștile morților vii. Și astfel ciuma înflorește în poemă. Gropi adânci; prăpastii cancerigene, din fund de ocean. Catargul unui vas, în zare. Pământu-i o iluzie. Atlasul din carton. În marea de cerneală: o corabie. Pe țărmuri roșii crustacei și plaja mută. Într-o oază de nisip o vrabie ciugulind resturile unei balene sinucigașe.
Însă, într-un eon alternativ, cu genele-mi împăienjenite, simt cum seara din hodaie și din fum se încheagă în imagini făr-de-nțeles; și-n scrumul pardoselii dansează ielele lângă un alun. Bizar, întrepătruns de teamă, deslușesc mesajul mut al Planetei. Iar notele se rătăcesc în gamă. Mă îndeamnă un gând slut să încerc să trec de zid, dar lacătu-i de fier. În mine zeu-i vid și cu sens perfid. Adunat din ger un paradis însângerat într-un deșert arid, spiritual pierdut.
IV. Fluturi pe frezii
Învăț să văd printr-un echer dar unghiul este depășit. Un nebun, ager, evadat din mit, mă îndrumă să sper că toate lucrurile din sfârșit nu se vor bloca într-un labirint meschin. Mă hrănesc spiritual cu crâmpeie de pin. Cu luna din praful de crini închin o cupă cu vin pe Acropole.
Zeului Neptun, florilor de lăstun, urmelor de umezeală de pe prun, din groapă le spun poezia de mult uitată a serafimilor din ceată.
Un corb fumuriu cu gheara însângerată se hrănește pe un cadavru în sine. Iar ochiu-i din mine suspină din aripa-i pisată. Cu sarea în rană, credința în sicriu, malaria e rană, cerul pare viu.
O ființă hibridă. Un copil al Crucii elaborează o teorie a sticlei și a gheții din pânza de ploi, distorsionat prin pelicula încețoșată peisajul. Se simte vârtejul din stei, de sub tei, iar eu-mi, pierdut într-un cimpoi denaturat, acoperit de spongi. În locașul din trup, cătușele se rup iar rațiunea adoarme eviscerată de lupii Cunoașterii.
Moare oglinda Celuilalt, colcăind de-atâta rău. Stă pământul ca-ntr-un hău care își reflectă umbra. Peste întinderea de ape, orizontul plânge. Iar peste Marea trecere de-aproape vâslește-n zbor o pasăre de sânge, de tristețe metafizică.
Tainice sclipiri mai dau și-acum Arghezi și Brâncuși, tot căutând, ca fluturii pe frezii, locuirea poetică.
Îndrăgostiții se sărută tandru. Ziua-i de aur, soarta: policandru. Iar zeii, tot râvnind, veghează jocul. Și-aștern lumina lor peste tot locul. Se-mpreună Dorința cu Norocul. Apa cu Focul.
Silviu Doinaș Popescu
