Piața Victoriei a redevenit, la acest început de februarie 2026, scena unui paradox politic și social fără precedent. În timp ce sute de sindicaliști din educație își strigă disperarea sub ferestrele Guvernului, în interiorul Palatului Victoria răsună ecoul unui gol de putere simbolic. După demisia intempestivă a lui Daniel David, portofoliul Educației a devenit „mărul otrăvit” al politicii românești — o funcție pe care niciun lider politic sau tehnocrat nu îndrăznește să și-o asume, temându-se de decontul social iminent.
Astăzi, sistemul este condus prin ricoșeu de premierul Ilie Bolojan. Recunoscut pentru pragmatismul său neînduplecat și pentru o politică de eficientizare care nu lasă loc de nuanțe emoționale, Bolojan se află în fața celei mai mari provocări de până acum. Nu este vorba despre kilometri de autostradă sau restructurări administrative, ci despre resursa umană care formează viitorul țării. Însă, pentru protestatarii din stradă, rigoarea administrativă a premierului pare mai degrabă o barieră birocratică ce refuză să deblocheze grilele de salarizare promise.
Faptul că „nimeni nu se înghesuie” să preia Ministerul Educației este cel mai grav diagnostic pus statului român în ultimii ani. Refuzul potențialilor miniștri de a accepta acest rol nu este un act de modestie, ci o recunoaștere a falimentului de viziune. Cine ar vrea să fie „fața” care le transmite miilor de profesori că legea salarizării este subordonată exclusiv țintelor de deficit? Cine ar vrea să gestioneze o criză de personal în care debutanții părăsesc sistemul după primul semestru? Educația a devenit un minister-sacrificiu, un loc unde carierele politice sunt puse în așteptare, strivite între exigențele stricte ale bugetului și realitatea crudă din cancelarii.
Tema centrală a acestui protest este, deci, una a abandonului instituțional. Sindicaliștii nu se bat doar cu inflația, ci cu un Guvern care pare să fi pus Educația pe „pilot automat” sub supravegherea unui premier-interimar preocupat de echilibrele macroeconomice. Planul de măsuri fiscale impus recent, care vizează reducerea cheltuielilor de personal, a fost scânteia care a aprins spiritele. Profesorii reclamă, pe bună dreptate, că demnitatea nu poate fi tratată ca o variabilă într-un tabel de calcul, oricât de matematic ar fi justificată.
Este ironic cum discursul despre digitalizare și performanță se lovește de sunetul asurzitor al vuvuzelelor. În timp ce premierul Bolojan caută soluții pentru a reduce birocrația, în școli, „optimizarea” se traduce prin clase supraaglomerate și profesori navetiști care nu-și mai pot acoperi costurile de bază. Mesajul transmis de vocile din Piața Victoriei este clar: nu poți obține rezultate cu un personal demotivat, lăsat în grija unui minister fără un titular care să se bată pentru el la masa Guvernului.
Această „vacanță” de putere la vârful Educației este o formă de ezitare politică generalizată. Ea transmite un semnal dezastruos: sistemul este atât de fragil, încât nici măcar cei mai experimentați administratori nu mai cred că poate fi echilibrat fără un conflict social major. Între timp, Ilie Bolojan gestionează acest domeniu cu rigoarea unui lichidator de criză, dar educația are nevoie de empatie și perspectivă, nu doar de tăieri de costuri și eficiență rece.
În concluzie, protestul din 4 februarie a reprezentat mai mult decât o revendicare salarială; este un strigăt de ajutor pentru un sistem lăsat în derivă politică. Dacă fotoliul de ministru va rămâne în continuare o piesă de mobilier nefolosită, ocupată doar de calculele matematice ale premierului, riscul ca școala românească să intre într-un blocaj total este iminent. „România Educată” riscă să devină un dosar prăfuit pe care toată lumea se ferește să-l semneze, de teamă că vor ieși la iveală toate restanțele ultimului deceniu. Dacă cei care sunt la ,,butoane” lasă educația fără o conducere și o grijă reală, România pierde generații întregi. Cine ignoră școala, ignoră viitorul țării. Și asta nu este doar trist…
Dragoș Ionică
