În momentul în care lui Constantin Brâncuşi i s-a cerut să sculpteze o femeie îndurerată care se roagă pe un piedestal într-un cimitir şi a simplificat subiectul până la formele esenţiale, în mintea şi în sufletul înţelegătorului de neînţelesuri începe narativul unei taine prin care Eliza Seceleanu, fiica marelui arendaş buzoian, Nicolae Seceleanu, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu avocatul Petre Stănescu, un tânăr de o mare perspectivă, dar, care nu avea destulă avere, motiv pentru care intransigentul tată îi interzice Elizei să-și întâlnească iubitul. Dar, atunci, fata s-a refugiat într-o mănăstire și amenința că se călugărește, dacă nu i se îngăduieşte căsătoria. În cele din urmă, arendaşul Nicolae Seceleanu ajunge să accepte căsătoria, la începutul anului 1905, dovedindu-se un protagonist relevant al Răscoalei ţărăneşti din anul 1907, ca o revoltă îndreptată împotriva abuzurilor arendaşilor de pe moşiile boiereşti. Dar, la scurt timp după căsătorie, în 1905, tânărul avocat (31 ani) a murit, iar, în cinstirea memoriei sale, Eliza i-a comandat un monument funerar sculptorului Constantin Brâncuşi, pe atunci elev al francezului Auguste Rodin, la Paris. Monumentul se compunea din socluri de piatră, o figură alegorică reprezentând o femeie care plânge şi bustul avocatului decedat, specialiştii considerând că lucrarea se dovedea o noutate în arta lui Brâncuşi, în momentul în care genialul nostru de la Hobiţa se desprindea definitiv de sculptura clasică, marcând începutul unei noi ere în sculptura veacurilor!
,,Monumentul trebuia să prezinte o femeie plângând”!
Se cunoaşte faptul că lucrarea a fost expusă în 1910 la Paris, iar în 1914 a fost amplasată în Cimitirul «Dumbrava» din Buzău, când Brâncuşi a venit şi a cioplit, personal, în piatră de Măgura, soclurile celor două sculpturi, constituite într-o lucrare complexă cunoscută și sub numele de «Monumentul funerar Petre Stănescu», monument istoric, compus din două sculpturi din bronz: «Rugǎciune» și «Bustul lui Petre Stǎnescu». Iar, ca un element inedit, pentru bustul defunctului Petre a «pozat» fratele său, Justin Stănescu, avocat şi politician, primar al Buzăului între anii 1918 – 1919. Dacă ne referim cu deosebire la sculptura «Rugǎciune», în sens de resemnare pentru Eliza, dar, ca o provocare pentru Constantin Brâncuşi, merită precizat faptul că în anul 1958, Muzeul Naţional de Artă al României a cumpărat lucrarea «Rugǎciune» de la Eliza Seceleanu, cu suma de 70.000 lei, în locul ei fiind instalată o replică, iar, Bustul avocatului Petre Stănescu se află din 1976 la acelaşi muzeu, fiind înlocuit în cimitir cu o replică din bronz. În anul 1996, copia lucrării «Rugǎciune» a fost furată din cimitir, dar, a fost recuperată în anul 1998 şi repusă la locul ei. Fenomenul infracţional s-a repetat, pentru că în anul 2005 sculptura a fost furată din nou, împreună cu bustul avocatului. Din anul 2014, în Cimitirul «Dumbrava» este amplasată o altă replică a «Rugǎciunii», iar, în martie 2016 a fost recuperat bustul avocatului Petre Stănescu, în speţă, copia furată din cimitir, acesta fiind amplasat din nou pe soclul său în anul 2018. În fine, la 20 februarie 2020, în Cimitirul «Dumbrava» din Buzău a fost inaugurată Aleea «Constantin Brâncuşi», pe care se află «Rugǎciunea» şi «Bustul lui Petre Stǎnescu». În ultima vreme, se pare că autorităţile locale din Buzău au întărit şi au permanentizat paza operelor lui Brâncuşi pentru a se evita furturile şi deteriorarea lucrărilor expuse în aer liber în cimitirul de la Buzău. Pentru a delecta mintea şi sufletul privitorului care iubeşte arta brâncuşiană, «Rugǎciunea» te face să te cufunzi într-o concupiscenţă între senzual și erotic, fiindcă artistul impregnează până la saturație imaginea nudă a femeii aflată dincolo de tragismul morții, prin expunerea lentă a genunchilor îndoiți şi prin aplecarea concentrată a trunchiului și a capului, asociate cu estomparea trăsăturilor feței care conferă lucrării o notă de durere smerită, mai ales că analizat îndeaproape, chipul femeii din lucrarea «Rugǎciune» dovedeşte o durere a morţii greu de redat prin cuvinte. Constatăm că de multe ori purtăm în noi propria sursă de linişte şi durere şi ne putem întreba, de ce este atât de greu să menținem înlăuntrul nostru o minte liniștită și plină de bucurie. Acest lucru se datorează tulburărilor mentale care ne aglomerează mintea cu gânduri fugare, prin modalități distorsionate de a ne privi pe noi înşine prin alți oameni și prin lumea din jurul nostru ca într-o oglindă distorsionată ce reflectă o lume distorsionată şi debusolată. Mintea perturbată de umbra durerii, îi vede pe ceilalți oameni ca fiind intrinsec nepăsători, dar în «Rugǎciune» lipseşte persoana intrinsec nepăsătoare!
,,Am făcut atunci din materia ce mi s-a pus la dispoziţie, o rugăciune”!
Conturul pios şi resemnat al femeii din «Rugǎciune» atrage atenţia şi prin detaliul neverosimil al brațului stâng, retezat deasupra cotului, iar, dacă unii comentatori explică motivaţional substratul estetic al mutilărilor în opera brâncușiană, ca fiind inspirate de sculptura clasică, Brâncuși argumentează cu totul diferit redarea corporalității. În creaţiile brâncușiene, trupul se articulează ca discurs generic despre omul care se regăseşte înlăuntrul său, mai ales că privitorul foarte atent descoperă cum, în realitate, «Rugǎciunii» îi lipsește nu doar brațul stâng, ci, deopotrivă, chiar şi unele elemente relevante ale trupului, precum ochiul stâng și urechea stângă, mai mult ca o apropiere de imaginarul unor amnezii programate! Dacă operaţiile de cosmetizare ne ajută ca să supravieţuim prin amănunte lipsite de pregnanță optică, celor care nu vor să vadă decât ceea ce li se pare necesar, prin imaginea «Rugǎciunii» le este recunoscută şi o altă menire de a supravieţui în dulci şi amăgitoare iluzii! Lipsa braţului amputat nu surprinde la unele monumente, dar nedumereşte în mod firesc, atunci când apare în profilul siluetei fragile al unei femei pioase și îndurerate, cu atât mai mult cu cât este vizată nu mâna dreaptă, solicitată şi expusă la riscuri prin elemente de mobilitate activă, ci, mâna stângă de această dată. Redat în plan alegoric, detaliul amputării brațului stâng și al pierderii ochiului stâng ne trimite la o cunoscută menţiune biblică în care se spune: «Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; (…) dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l!» (Marcu 9,43-45). Prin urmare, ca să concluzionăm prin argumente care sfidează logica formală, să precizăm că în mutilările multiple de pe trupul «Rugǎciunii» se conturează măiestria unui artist al artei moderne care priveşte dincolo de condiția umană. Lipsa brațului prin care s-a făptuit lucrarea face trimitere la greșeala neascultării, imputată femeii din textul Genezei, cea care intuieşte alegoric trimiterea la aspra poruncă înscrisă în Evanghelia lui Marcu, evidenţiată anterior, pentru a ne proiecta în alegoria unui mit, cu Eva imaginată de Brâncuși, care îşi taie brațul stâng vinovat de păcatul neascultării, pentru că la fel se explică şi renunţarea la urechea stângă și la ochiul stâng. Sacrificiul mutilant la care consimte Brâncuşi, îi servește scopului de a redobândi statutul de incoruptibilitate primară proprie existenței Evei din raiul ceresc, dacă Brâncuși ar imagina prin lucrarea «Rugǎciune», o alternativă la tema trimiterii în iadul pământesc!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
