Imaginile din Târgu Jiu sunt puternice: sute, chiar peste o mie de mineri și energeticieni în stradă, scandând, împingând garduri, ajungând la ciocniri cu jandarmii. Un protest cum nu s-a mai văzut de ani buni. Un semn clar că „le-a ajuns cuțitul la os”.
Și totuși, întrebarea incomodă rămâne: nu este deja prea târziu? Pentru că aceste proteste vin după ani de tăcere. După ani în care oamenii au fost împărțiți, liniștiți, amăgiți. După ani în care fiecare a crezut că el va scăpa. Că problema nu e a lui. Că „merge și așa”.
Realitatea este însă alta. Aproape 1.500 de oameni pleacă de la 1 aprilie, alți câteva sute după aceea. În total, aproape 1.800 de locuri de muncă dispar. Nu mai vorbim despre un risc. Vorbim despre o decizie deja luată.
Și aici apare adevărata dramă: oamenii nu au fost doar lăsați fără locuri de muncă, au fost dezbinați în mod sistematic. Ani la rând, administrația, o parte din liderii de sindicat și rețelele de interese din jurul lor au creat iluzia siguranței. Unii au fost protejați, alții împinși în față. Unii au fost liniștiți cu promisiuni, alții ignorați. Iar rezultatul se vede astăzi: o masă de oameni care protestează, dar nu este întreagă.
Unde sunt ceilalți? Cei care cred că au locul asigurat. Cei care spun „nu e problema mea”. Cei care încă mai speră că vor prinde pensia și scapă. Am auzit prea des replica asta: „mai am puțin și ies la pensie, nu mă mai interesează”.
Aceasta nu este doar o resemnare. Este o condamnare pentru toți ceilalți. Pentru că fără solidaritate, nu există nicio șansă.
Istoria acestor locuri a arătat clar: doar când oamenii au fost uniți au contat. În rest, au fost doar cifre într-un plan de restructurare.
Astăzi, minerii strigă „Unitate!”. Dar unitatea nu se construiește în stradă, în ultima clipă. Se construiește în timp. Iar acest timp a fost pierdut.
Adevărul dur este acesta: dacă nu ies toți, nu va câștiga nimeni. Pentru că planul este deja în mișcare. Disponibilizările nu se vor opri la primul val. Vor continua. Astăzi pleacă cei cu contracte temporare. Mâine vor urma alții. Și, în final, aproape toți vor ajunge în același punct: în afara sistemului.
Cine poate, „oase roade”. Cine nu, pleacă. Asta nu mai este o economie. Este o selecție dură, rece, în care fiecare este lăsat pe cont propriu. De aceea, protestele din această perioadă sunt importante. Dar nu suficiente. Ele reprezintă, poate, primul moment real de revoltă. Dar, revolta vine după prea multă liniște. Iar dacă această revoltă nu devine una comună, a tuturor, nu va rămâne decât o imagine: oameni în stradă, strigând pentru ceva ce, între timp, a fost deja decis.
Dragoș Ionică
