La modul general vorbind, «sublim» poate însemna o însuşire sau o excelență a ceva sau a cuiva, iar ca expresie acţională poate însemna un proces complex de trecere de la starea considerată normală către modalitatea de a pătrunde esenţa prin ridicarea a ceva la un înalt grad spiritual sau moral. Dar, la Brâncuşi, trebuie văzut sublimul, nu numai ca termen estetic paralel cu frumosul, ci și ca un concept cultural insistent în gândirea postmodernă și contemporană actuală, ceea ce ar însemna sublimarea formei, mai ales că în concepţiile moderne asupra sublimului se situează şi un curent de gândire ce vizează, în general, o clasificare dihotomică a frumosului şi sublimului. Totuşi, esenţa sublimului constă în a face diferenţa între tipurile de competenţe necesare contemplatorului capabil de a putea surprinde ceea ce înseamnă fiecare dintre cele două categorii estetice, cu precizarea că în cazul frumosului primează înclinaţia gustului, pe când în cazul sublimului se înscrie o anumită predispoziţie de ordin moral, pentru a înscrie şi un contrast între caracteristicile operelor brâncuşiene văzute prin două tipuri de experienţe delicate sau masive şi luminoase, detaşate de umbre misterioase! Desigur, viziunea în care sublimul se află în opoziţie faţă de frumos la Brâncuşi, poate conduce dincolo de un aparent dezechilibru, ca o detaşare de vastul domeniu al esteticii în artă, fie şi numai pentru plasarea sublimului sub semnul negativismului. Dar, negativitatea este înlăturată schimbând centru de interes, de la subiectul care se simte copleşit în raport cu sublimul, până la apetenţa acestuia pentru ceea ce este impresionant.
Creaţiile brâncuşiene dobândesc expresivitate sublimă!
De o valoare teoretică deosebită este viziunea lui Brâncuşi asupra formei care se suprapune gustului, prin rezultanta în privinţa ideii recurente în filosofia artei, potrivit căreia marile opere de artă pot să fie atât frumoase, cât şi sublime. Realizate în mai multe variante, creaţiile brâncuşiene dobândesc expresivitate sublimă, atunci când cel mai adânc plan al unei lucrări este bogat în semnificaţii şi este alcătuit într-un mod excepţional, înaintea sa fiecare suflet contemplator vibrând pe unele acorduri comune. Brâncuşi este preocupat de problema umanului sub toate aspectele sale, deoarece subliniază importanţa prezenţei, atât a sublimului, cât şi a frumosului într-o viaţă armonios dezvoltată şi raţională. Brâncuşi genialul, în efortul de a satisface vocaţia spiritului, dă uneori impresia că ar neglija umanitatea, dar, fără sublim, frumosul ne-ar face de multe ori să ne uităm demnitatea pentru a ne cufunda în admiraţia unei plăceri necontenite, în care am pierde vocaţia caracterului privirii noastre! Însă, numai când sublimul se însoţeşte cu frumosul şi când percepţia pentru ambele devine în egală măsură cultivată şi formată, abia atunci suntem admirtori desăvârşiţi ai artei, fără a deveni subordonaţii ei şi fără a ne sacrifica drepturile de privitori ai lumii inteligibile! În creaţia brâncuşiană cele două se completează, iar, la fel cum o viaţă trăită desăvârşit le îmbină pe ambele, tot astfel în marile opere de artă apar alăturate sublimul şi frumosul, dar, fără ca prin aceasta să fie subordonate gustului. Brâncuşi ne ajută să înţelegem că tot ceea ce ne amenință sau se referă la lucruri terifiante, poate deveni o sursă de sublim şi chiar o răsturnare de situație care va fi remarcată și reluată și de către modernitate! Chiar dacă ne sugerează şi ne şopteşte numai, Brâncuşi consideră că frumosul este legat de formă, pe când sublimul de necuprinderea spaţială, dar numai la obiecte ale naturii, nu și la artă! Frumosul place fără nici un interes, dar pot apărea sublime priveliști ale naturii, mai ales că sublimitatea nu se află în nici un obiect al naturii, ci numai în sufletul nostru, când noi înşine putem reflecta asupra superiorității noastre față de natura din jurul nostru! Brâncuşi ne spune cu claritate că frumosul este ceea ce ne place doar în apreciere, fără nici un interes, pe când sublim este ceea ce place nemijlocit prin opoziția sa față de interesul simțurilor noastre! De aceea, orice afect care trezește în noi conștiința propriilor forțe de a depăși o diferenţă este estetic-sublimul din sufletul nostru! Dacă sublimul se află numai în noi, deși sursele lui sunt exterioare, și dacă el ne ajută să depășim teama de natura crudă, prin realitatea din afara noastră, experiența lui are sau poate avea un efect benefic deosebit! Spre exemplu, când Brâncuși sculptează un pește sau o pasăre, fără altă urmă de prezență umană decât circumstanța, înseamnă că ele sunt văzute de noi și că noi le înţelegem privindu-ne, ca și cum ele ar fi nişte ființe vii, nu obiecte create, adică într-un ciudat decor, nici irecuperabil diferit, nici identificator, ci, tocmai, calificabil drept sublim şi dinamic, dar, nu sublim material!
Brâncuşi surprinde ambiguitățile, dar și speranțele sublimului!
Deoarece viziunea brâncuşiană asupra sublimului este şi o pătrundere a esenţei lucrurilor, o altă abordare a sublimului, mai aproape de noi, pune accentul pe capacitatea ochiului de a tulbura și a neliniști, conform, mai curând vederilor lumii de azi care trăiește discursuri eterogene, sterile și incomensurabile, deci intraductibile unul în altul. În acest fel, chiar înțelegerea nu mai este cu putință, dar nici indiferența, pentru că în această situație, arta modernă și cea postmodernă se confruntă cu nereprezentabilul, dar, în timp ce modernii doar atestă existența a ceva ireprezentabil, postmodernii chiar încearcă să-l reprezinte într-un mod apropiat de sublimul dinamic! Brâncuşi subliniază acest lucru pentru cei obsedați de ceva care vine spre noi iminent sau poate nu, ceva incert, amenințător, distructiv şi cu pericol de război, dacă nu cumva, dimpotrivă, salvator şi pacificator! Este ceva formulabil numai printr-o întrebare consacrată direct comentării sublimului care trezește sentimentul sublimului sau ca o prezență care excede puterea imaginației de a o sesiza, ca un infinit nedefinit, formulat abstract și în același timp patetic, într-un un stil specific operelor târzii ale lui Brâncuşi! În fine, dacă frumosul pare sau chiar este un subiect de discuție deschisă, astăzi, după un secol de dezastre precum a fost secolul al XX-lea, Brâncuşi surprinde în ambiguitățile, dar și în speranțele sublimului acuitatea prezenței a ceva necunoscut, printr-un concept nou, creat din mai vechiul sublim, dar un concept care exprimă nu ceva concret, ci, mai curînd ceva care, deși sesizabil, rămâne tainic, ceva prezent, deși simțit irelevant ca modalitate de a exprima esenţa creaţiei artistice! Viziunea despre sublim este însă mult mai largă la Brâncuşi, iar, dacă sublimul este irrelevant ca atare, înseamnă că artistul trebuie să-l evoce altfel decât prin prezentare propriu-zisă, conchide sculptorul, care caută, totuși, într-un fel care să-i sugereze prezența! În concluzie, pentru Brâncuşi, omul contemporan trebuie să-şi redobândească încrederea în acest echilibru al frumosului şi sublimului, dar, mai ales în sublimul moral de care presiunile cotidiene, mărunte, autosuficiente şi tensiunile lăuntrice exacerbate l-au îndepărtat pe om de el însuşi, poate, în cea mai mare măsură. În plus, dacă sublimul religios şi cel moral reprezintă sentimente excepţionale, dar cu incidenţă redusă, sublimul naturii şi cel artistic, în special cel reprezentat prin arta sculpturii fără restricţii, rămân surse accesibile, chiar şi în societatea modernă, pentru atâtea emoţii valoroase!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
