Sfânta Mănăstire Lainici, care şi-a sărbătorit Hramul «Sf. Cuv. Irodion» şi unde a fost oficiată Sfânta Liturghie în prezenţa unor înalţi ierarhi, printre care Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Înaltpeasfinţitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, împreună cu Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Ungariei, a îmbrăcat veşminte de aleasă şi binecuvântată sărbătoare, în prezenţa unui număr impresionant de credincioşi care au trăit momente de rugăciune şi de Preaslăvire a Dumnezeului Cel Preaînalt. Aşadar, în Duminica a 4-a după Paşti (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda); Ap. Fapte 9, 32-42; Ev. Ioan 5, 1-15; glas 3, voscr.5, din textul Evangheliei care s-a citit la Sfânta Liturghie, am aflat că în această pericopă identificăm câteva aspecte incitante care intrigă şi ne uimesc, dar, mai ales, ne solicită gândirea, deoarece, ni se spune despre acest paralitic însingurat, că avea treizeci şi opt de ani, că era bolnav de mult timp, iar, ţinând cont de faptul că acolo erau atât de mulţi invalizi, Hristos nu vindeca decât un singur om! Iar, unii Sfinţi Părinţi sugerează că numărul treizeci şi opt este simbolic, arătând că Vechiul Testament este incomplet fără Hristos, fiind simbolizat prin numărul patruzeci, iar, cele cinci pridvoare ale scăldătoarei indică cele cinci cărţi ale lui Moise, pe când treizeci şi opt este reprezentat de patruzeci minus doi, cele două porunci pe care le-a dat Hristos, să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele privesc toată Legea şi Prorocii. Departe de a exagera acest simbolism numerologic, ideea este că Vechiul Testament ne poate conduce la o cunoaştere a bolii noastre, dar atât, aşa cum a spus paraliticul: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”, înseamnă că toţi avem nevoie de Iisus Hristos, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, pentru a pune în lucrare planurile mântuitoare ale Lui, Care ne învaţă şi de această dată, că Binele trebuie înfăptuit oriunde și oricum, mai ales acolo unde se impune cu necesitate, unde lipsa lui aduce suferință și deznădejde!
„Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”!
Deci, minunea vindecării slăbănogului de la Vitezda, redată doar de Sfântul Evanghelist Ioan (5, 1-15), a urmat vindecării fiului slujbaşului împărătesc, care era pe moarte, când Iisus Domnul S-a dus din Galileea la Ierusalim, mai ales că pricina bolii anonimului, aflat în suferinţă de 38 ani era păcatul (Ioan 5, 14), deşi, nu se spune, ce păcat săvârşise. Ni se relatează, de asemenea, că doar un om era vindecat, în loc de toţi cei prezenţi acolo, fiindcă lucrarea lui Hristos este mântuitoare pentru toţi, chiar şi pentru noi acum. Dacă toţi invalizii care zăceau acolo, în acea zi, ar fi fost tămăduiţi, atunci ar fi fost vindecaţi de neputinţele lor fizice, însă, la noi nu ar fi ajuns decât o mărturie a unei fapte extraordinare care a fost săvârşită cu mult timp în urmă şi nu ar fi fost precum un cuvânt tămăduitor pentru noi, cei de azi! Poate că răspunsul se află în modul în care Hristos îl abordează pe paralitic şi-l întreabă: „Voieşti să te faci sănătos?”, iar, când paraliticul îi zice că nu are pe nimeni care să-l aşeze în scăldătoare, atunci Hristos spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, iar, noi putem constata că nu se face vreo referire, nici la păcat, nici la credinţă! De fapt, paraliticul, nici nu ştia cine Este Cel Care l-a vindecat, iar, din cauza mulţimii, Hristos a dispărut de sub privirile sale. Abia mai târziu, când Hristos i se adresează în templu, primeşte acest cuvânt din partea Lui: „De acum să nu mai păcătuieşti”, lucru care denotă că vindecarea despre care vorbeşte Evanghelia după Ioan este pe înţelesul nostru, al celor de astăzi, pentru că oferă un cuvânt care continuă să ne provoace şi să ne dăruiască viaţă! Dacă aceasta este ceea ce credem fiecare dintre noi, atunci Evanghelia Duminicii a 4-a după Paşti ne-a determinat ca să analizăm ceva mai bine situaţia, şi chiar dacă am primit necondiţionat mântuire prin Pătimirea lui Hristos, noi trebuie, precum paraliticul, să ne străduim să-L aflăm pe Hristos, ca să ajungem să cunoaştem cine este El şi ce a făcut El pentru noi! Desigur, nu în zgomotul şi în tulburările mulţimii găsim pacea de care avem nevoie ca să-L întâlnim pe Hristos, pentru că Hristos Se înfăţişează înaintea paraliticului în templu, deci, Hristos a intrat, prin Pătimirea Sa, în altarul lăuntric, desigur, ca un înaintemergător pentru noi, ca fiind Cel Care mijloceşte pentru noi, Mediator şi Răscumpărător, mai ales că abia după ce este vindecat află paraliticul că este păcătos! Doar în Lumina lui Hristos aflăm că suntem păcătoşi, că am fost deja iertaţi şi tămăduiţi sau mântuiţi de El, iar, numai în felul acesta, Dumnezeu ne învaţă că Binele trebuie înfăptuit oriunde și oricum, mai ales acolo unde se impune cu necesitate, unde lipsa lui aduce suferință și deznădejde!
„De acum să nu mai păcătuieşti”!
Vindecarea săvârșită de către Mântuitorul Hristos la scăldătoarea Vitezda, în zi de sâmbătă, cu un om bolnav de 38 de ani, este un îndemn la grija față de suflet, a cărui îmbolnăvire de păcat atrage suferința trupească, iar vindecarea sa trebuie pusă întotdeauna în directă relație cu recunoștința față de Dumnezeu! Fără a periclita porunca rânduită de Dumnezeu față de ziua odihnei, Hristos vindecă sâmbăta, arătând că ziua este pentru om, nu omul pentru zi! Nădejdea şi răbdarea omului bolnav de 38 de ani este un exemplu, mai ales pentru noi, cei care după puțin efort duhovnicesc, atunci când ne rugăm sau postim, deznădăjduim, dacă nu primim împlinirea cererii noastre, fie că este vorba de o dorință sau de o însănătoșire. Iar, pentru noi apare destul de clar că timp de 38 de ani, acest om a așteptat clipa întâlnirii cu Dumnezeu, nu doar în suferință trupească, ci și în frustrarea că nu poate ajunge primul la scăldătoare după coborârea îngerului, însă, cu toate acestea, nu s-a revoltat, nu a strigat, nu a implorat milă și, mai ales, nu a renunțat, ci, dimpotrivă, a apreciat cu mai multă recunoștință darul sănătății, fiindcă a mers în Templu pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu, dar a și propovăduit celorlalți că Hristos este Mesia, Cel care l-a vindecat. Lucrarea în oameni o va arăta Hristos Domnul prin Duhul Sfânt, aflat în El Însuși și comunicat din El Însuși, la Rusalii. Și prin vindecarea de către El Însuși, sau prin Duhul Sfânt din El, Hristos face trecerea de la lucrarea limitată a lui Dumnezeu prin Lege, la lucrarea Lui directă în toți oamenii. Pentru că apa în care Se va coborî acum Duhul Sfânt Însuși, va fi de folos tuturor celor ce vor primi prin Sfântul Botez puterea mântuitoare nesfârșită a Duhului dumnezeiesc. Dar, înainte de instituirea Botezului pentru toți care s-a făcut după Înviere, Iisus vindecă pe unii bolnavi pe care îi întâlnește și care îi cer vindecarea, prin cuvântul Său direct. Cel care Îl are pe Duhul, Îl știe şi vede că Acesta este Părintele lui, știe că se va apropia de el, știe cum să-L roage și ce să-I ceară. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să le dobândească pe toate, ceea ce înseamnă că fără ajutorul și lucrarea Duhului Sfânt este cu neputință nu numai să intrăm în Împărăția Cerurilor, dar să facem chiar și un pas care duce în ceruri. De aceea, este necesar să-L dorim și să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim și să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru! Merită subliniat că scăldătoarea în care îngerul se cobora din când în când este icoana Bisericii, cu diferența că aici și acum, toți credincioșii, nu doar primul care se cobora în apă, se vindecă de suferințele trupești și sufletești, cu credința mărturisită prin răbdarea în suferință și prin dragostea și recunoștința față de Dumnezeu. Scăldătoarea de la Vitezda, în chip duhovnicesc, trebuie înțeleasă ca virtutea capabilă de cunoștință, deoarece, atunci când avem gând înțelept, el ne îndreaptă spre fapte bune, iar, aceste fapte întărindu-se în noi, devin puteri sufletești, devin virtuți care aduc multă credinţă! Deci, gândul cel bun, gândul înțelept, ne îndeamnă la fapte bune şi în acest fel, Dumnezeu ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoștință, ceea ce înseamnă că omul întărit sufletește, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos și un om plin de cunoștința lui Dumnezeu, Care ne învaţă, de această dată, că Binele trebuie înfăptuit oriunde și oricum, mai ales acolo unde se impune cu necesitate, unde lipsa lui aduce suferință și deznădejde!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
