Ca preot de parohie, pot afirma că dimensiunea eshatologică a smereniei şi a rugăciunii este exprimată în textele care vorbesc despre caracterul martiric al Jertfei lui Hristos, Cel Care, prin Cruce, apropie marginile lumii. Desigur, prin analogie cu acest gest, şi mintea noastră devine unitară şi orientată spre parcurgerea cu El a tuturor căilor şi rigorilor smeririi şi rugăciunii, dar şi ale Slavei Dumnezeieşti. Astfel încât, cunoscându- se pe sine, omul nu se mai teme să jertfească cele dureroase ale lumii pentru a primi un suflet şi, odată cu el, bucuria primirii în Împărăţia Cerurilor, pregătită de la întemeierea lumii (Matei(25, 34). Desigur, pentru a ne înzestra cu credinţă avem nevoie şi de ajutorul lui Dumnezeu pentru că noi nu putem agonisi credinţa, doar pe propria noastră putere. De aceea, credinţa se numeşte virtute teologică, adică o virtute care se obţine cu ajutorul lui Dumnezeu prin conlucrarea dintre om şi Dumnezeu. Ştiţi ce înseamnă puterea credinţei? Dumnezeu este mare, pentru că El rămâne ultima noastră soluţie, rămânând şi ultima noastră nădejde şi şansă a noastră de a ne mântui! Aşadar, venind de la casele noastre şi ajungând la biserică, apoi, întorcându-ne la casele noastre, credinţa trebuie să devină împreună lucrătoare sau colaboratoare a lui Dumnezeu, iar, în această întâlnire dintre Dumnezeu cu puterea Lui şi între om cu credinţa lui, totul este posibil prin virtutea smereniei şi prin harul rugăciunii! Dacă suntem smeriţi şi ne aflăm într-un efort continuu ca să câştigăm Împărăţia Cerurilor, Hristos ne-a învăţat că aceasta o câştigăm prin post, prin rugăciune şi prin lucrarea faptelor bune. Dar, postul şi rugăciunea şi lucrarea faptelor bune au regulile lor, au poruncile lor, pentru că fapta bună făcută pentru a fi lăudat de alţi oameni nu aduce plată de la Dumnezeu. De asemenea, rugăciunea care nu este însoţită de fapta bună, rugăciunea în care mintea zboară, sunt momente pierdute, timp care a fost pierdut! La fel, postul are regulile lui, pentru că destul de mulţi postim, iar, dacă postim după reguli moral-teologice primim plata postului. Ca urmare, să fim cu luare aminte, căci, dacă nu respectăm regulile, nemâncarea noastră fără carne este zadarnică. Deci, omule creştin, înfrânează-te de la mâncare, băutură şi de la orice plăcere trupească, dar, posteşte nu numai de bucate, ci şi de păcate, înfrânează-ţi cele cinci simţuri (văzul, auzul, pipăitul, gustul, mirosul), fiindcă postul adevărat este abţinere de la orice lucru rău” (Sfântul Teodor Studitul) sau „Postul acela este adevărat, care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte, pe toate le vindecă” (Sfântul Grigorie Palama). Deci, omule, nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie, calcă-ţi pe inimă, mergi şi te împacă cu toată lumea şi mai ales cu cei cărora le-ai greşit, iartă din toată inima ta, pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe tine. Alungă păcatul şi fugi de el, dar nu urî pe păcătos şi nu-l dispreţui, ci-l compătimeşte! Cu inima, întoarce la credinţă pe cel căzut ori neştiutor, dăruindu-i un sfat bun, o carte de zidire sufletească, o candelă sau o icoană, îndeamnă la o faptă bună şi vino împreună cu el la Sfânta Spovedanie, căci, ascultă bine: „Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul de moarte îşi va acoperi mulţime de păcate” (Iacob 5, 20). Să-ţi faci timp şi mergi şi vizitează un bolnav, un suferind, un infirm sau un neputincios, alină-i suferinţa şi vei putea să auzi şi tu, la Judecată, chemarea Mântuitorului de a moşteni Împărăţia Cerurilor, întrucât ,,bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Matei 25, 36). Creştinule mirean, pomeneşte şi fă milostenie pentru cei adormiţi, după rânduielile Bisericii, în semn de iubire, recunoştinţă şi neuitare faţă de răposaţi, fiindcă milostenia ta le va ajuta lor şi va îmbogăţi sufletul tău! De asemenea, ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să spui: «Slugă netrebnică sunt, pentru că am făcut numai ceea ce eram dator să fac» (Luca 17, 10). Să reţii de la mine că: „Postul este marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor” (Cuviosul Teofilact al Bulgariei), iar, Sfinţii Părinţi au spus că sunt multe deosebiri între trupuri în privinţa hranei în vremea postului. Unul are trebuinţă de mai puţină, altul de multă hrană pentru ţinerea puterii sale fireşti, fiecare îndestulându-se după puterea şi obişnuinţa lui! Atenţie, mireni, să postiţi pentru că aţi păcătuit, postiţi pentru a nu mai păcătui, postiţi pentru a primi darurile Duhului Sfânt şi a păstra ceea ce vi s-a dăruit. Aceasta să fie predica mea, care nu este a mea, este din Sfinţii Părinţi şi acesta să fie îndemnul: să postim cu folos! Deci, există post cu folos şi post fără folos. Acela fără folos înseamnă numai nemâncare, fără a lua seama la Dumnezeu, deoarece, îngreunându-se stomacul şi tulburându-se prin aceasta, ,,mintea, nu mai poate spune rugăciunea cu tărie şi cu credinţă” (Sfântul Grigorie Sinaitul). Iar: „Dacă postul a fost necesar în Rai, cu atât mai mult este necesar în afară de Rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană”, ne spune Sfântul Ioan Gura de Aur). Deci, să faci din ziua împărtăşirii tale cu Sfântul Trup şi Sângele Mântuitorului Hristos o fericită sărbătoare a vieţii tale, trăind bucuria Sfintei Învieri.
Preot Paroh Marin RUSU, Parohia Turcenii de Sus, Gorj
