În momentul în care am aflat că iranienii au bombardat Ierusalimul pământesc, devine ceva mai clar că războiul a ieşit din cadrul său strict economic legat de isteria petrolului şi ne aflăm în faza în care a dobândit şi un substrat religios, mai ales că în cetatea Lui Dumnezeu, fiecare loc este istoric şi nu are legătură cu atacarea unui obiectiv militar! Se ştie că e vorba despre un oraş în care toate religiile lumii s-au adunat, iar, cei care vor fi în Israel numai pentru a vizita locurile sfinte, în Ierusalim chiar merită văzută şi înţeleasă realitatea multiculturală! De aceea, nu poţi crede, dacă eşti un om normal, că locul marelui «Iulusalm» plin și aglomerat a fost odată o ruină, de aceea, mi-am dorit ca războiul și nenorocirile să nu vină pe acest pământ! Din orice unghi aş privi realitatea la această vârstă, chiar vreau să mă uit la orașul de aur sub un cerul albastru şi senin, ca să pot înţelege ceea ce înseamnă începutul Israelului prin Orașul lui David Ioşua, Împăratul şi psalmistul care şi-a stabilit cartierul general la Sichem, în nordul Ierusalimului, unde a construit un altar pentru «Iahve», mai ales că acel binecuvântat loc era teritoriul iebuseilor conduşi de regele Adonizedec, nume ce arată că era un teocrat care i s-a opus lui Ioşua, dar a fost înfrânt. Cu toate acestea, «fiii lui Iuda nu i-au putut alunga pe iebusei care trăiesc laolaltă în Ierusalim» până în ziua de astăzi!
,,Scoală de-l unge, căci acesta este, ştie să cânte, este om voinic şi războinic, priceput la vorbă”!
În jurul anului 1200 î.Hr., Merneptah, fiul lui Ramses cel Mare şi faraonul care a fost nevoit să-i elibereze pe israeliţi, se confrunta cu atacurile «popoarelor Mării», lucru care producea instabilitate în vechile imperii din Orientul Apropiat. Astfel, Faraonul Merneptah a intrat în Canaan pentru a restabili ordinea, iar, când s-a întors în Egipt, şi-a inscripţionat succesul pe zidurile templului din Teba, declarând că a înfrânt «popoarele Mării», că a recuperat Ashkelon şi a masacrat un popor care acum apare pentru prima dată în Palestina. Totuşi, Ierihonul a fost abandonat o perioadă de timp şi nu există vestigii ale zidurilor lui, iar, ipoteza cuceririi este greu de acceptat pentru că luptele, aşa cum se relatează în Cartea lui Iosua Navi, aveau loc într-un spaţiu foarte restrâns. Se cunoaşte că aşezarea Betel, în apropiere de Ierusalim, se numără printre cele câteva oraşe cucerite şi menţionate în «Cartea Judecătorilor», fiind chiar distrus în secolul al XIII-lea î. Hr., de aceea, se poate ca israeliţii lui David să fi fost mult mai paşnici şi mai toleranţi decât se pretindeau a fi. Dar, Israelul încă nu era regat, ci, mai degrabă, aşa cum se menţionează în «Cartea Judecătorilor», mai mult o uniune de triburi conduse de bătrâni, care se aflau acum în faţa unui nou duşman: filistenii. Originari din regiunea Mării Egee şi numărându-se printre «popoarele Mării», filistenii au cucerit coasta Canaanului (Zona «Gaza» de astăzi), construind cinci oraşe prospere unde ţeseau pânzeturi, produceau vase din ceramică roşie şi neagră şi venerau mai mulţi zei, în timp ce israeliţii, păstori care trăiau în sate mici de munte, nu făceau faţă filistenilor, oameni consideraţi mai civilizaţi şi a căror infanterie era echipată cu platoşe greceşti, apărătoare pentru picioare şi coifuri, şi foloseau arme de luptă corp la corp, fiind adversari redutabili pentru greoaiele care de luptă ale egiptenilor. Atunci, israeliţii au ales războinici mai charismatici, numiţi «Judecătorii», tocmai pentru a lupta împotriva filistenilor şi canaanenilor. Un verset analizat mai puţin, din«Cartea Judecătorilor», precizează că la un moment dat, israeliţii au capturat şi au incendiat Ierusalimul, iar, dacă este adevărat, se pare că ei nu au reuşit să-l păstreze, pentru că în bătălia de la Ebenezer, în preajma anului 1050 î.Hr., filistenii i-au înfrânt pe israeliţi, le-au distrus sanctuarul de la Silo, au capturat «Chivotul Legii», Învăţătura sau Legea Lui Dumnezeu, simbolul sacru al lui Iahve, şi au avansat în zona deluroasă din jurul Ierusalimului. Ameninţaţi cu nimicirea şi dorind ca să fie «asemenea altor neamuri», israeliţii au decis ca să-şi pună un rege ales de Însuşi Dumnezeu. Astfel, s-au dus la Samuel, un bătrân profet de-al lor. Cu toate că profeţii nu erau consideraţi prezicători ai viitorului, ci, doar nişte analişti ai prezentului, pentru că în limba greacă «propheteia» înseamnă a interpreta numai voia zeilor. Dar, pentru că israeliţii aveau nevoie de un comandant militar, Samuel l-a ales pe Saul, un tânăr războinic pe care l-a uns cu ulei sfânt. Acesta, conducând din cetatea de pe Ghibeon numită şi «Tell alFul», aflată la doar cinci kilometri nord de Ierusalim, mai ales că această alegere a lui Samuel a dovedit că este demn de încrederea acordată, înfrângându-i pe moabiţi, edomiţi şi filisteni! Totuşi, se pare că Saul nu era potrivit pentru tron, fiindcă «un duh rău de la Domnul îl chinuia» şi aflat în faţa unui rege labil psihic şi cu probleme, Samuel a început să caute în secret pe altcineva. Ca urmare, el a simţit binecuvântarea geniului printre cei opt fii ai lui Iesei din Betleem, mai exact, binecuvântarea pentru cel mai mic dintre cei opt fii, pentru «David – care era bălan, cu ochii frumoşi şi plăcut la faţă. Atunci Domnul a zis: ,,Scoală de-l unge, căci acesta este, ştie să cânte, este om voinic şi războinic, priceput la vorbă”, aşa că David s-a dovedit a fi cel mai remarcabil şi mai desăvârşit personaj din Vechiul Testament!
David folosea darul cu care fusese înzestrat de Dumnezeu, acela de a cânta!
Creatorul Sfântului Ierusalim era poet, cuceritor, soţ adulterin, un rege sfânt prin excelenţă, dar şi un aventurier criminal, plin de cusururi. Deci, Samuel l-a adus pe tânărul David la curtea regelui Saul, care l-a făcut purtătorul său de arme, iar, atunci când regele Saul era chinuit de nebunie, David îşi folosea darul cu care fusese înzestrat de Dumnezeu, acela de a cânta la harpă, iar, lui Saul îi era mai uşor şi mai bine! Talentul muzical al lui David face parte din charisma sa, ceea ce explică faptul că o parte din psalmii care-i sunt atribuiţi, pe bună dreptate sunt ai lui. Când filistenii au intrat în Valea terebinţilor şi l-au adus în luptă pe uriaşul Goliat, a cărui armură contrasta cu ţinuta săracă a israeliţilor, Saul şi armata lui le-au ieşit în întâmpinare, dar, temându-se că va fi o luptă inegală, Saul s-a simţit probabil uşurat, deşi neîncrezător, în momentul în care David a cerut să încerce să-l înfrunte pe Goliat. Atunci, David şi-a ales «cinci pietre lucii din pârâu» şi, aruncând cu praştia o piatră, «lovi pe filistean în frunte, aşa încât piatra se înfipse în fruntea lui», după care i-a tăiat capul filisteanului căzut la pământ, iar israeliţii i-au pus pe fugă pe filisteni până în oraşul lor Ecron. După modul cum s-au întâmplat lucrurile, tânărul David şi-a câştigat un renume de războinic, iar, Saul l-a promovat pe David şi l-a ridicat în rândul demnitarilor regatului. După textele Sfintei Scripturi, cuvântul «filistin» pare a defini lipsa de cultură, în pofida nivelului cultural ridicat al acestui popor. Filistenii au împrumutat numele lor şi din ţinutului care a devenit Palestina romană, iar de aici numele de «Palestina», valabil până în zilele noastre! Ca un amănunt narativ, pe vremea aceea, praştia nu era o jucărie pentru copii, aşa cum o ştim cu toţi, ci o armă eficientă, mai ales că în inscripţiile de la «Beni Hasan» din Egipt, luptătorii cu praştia sunt înfăţişaţi alături de arcaşi. De altfel, inscripţiile regale din Egipt şi Asiria arată că luptătorii cu praştia constituiau unităţi obişnuite ale armatelor imperiale în lumea antică. Se spune că aceşti luptători bine instruiţi foloseau pietre special şlefuite de dimensiunea unei mingi de tenis pe care puteau să le lanseze cu o viteză de 150–250 km pe oră! În concluzionarea analizei noastre de astăzi, Sfânta Scriptură prezintă faptul că, de fapt, a mai fost şi cea de-a doua confruntare cu Goliat, iar în cea de-a doua luptă este vorba despre Elhanan, un băiat-erou israelit, fiind vorba chiar despre numele real al lui David! Se mai menţionează că Ionatan, fiul lui Saul, era prieten cu David, iar Mical, fiica lui Saul era îndrăgostită de David. Saul le-a permis să se căsătorească, dar în sinea lui era chinuit de invidie, pentru că de două ori a încercat să-şi omoare ginerele cu o suliţă! Dar, atunci, Prinţesa Mical i-a salvat viaţa lui David, ajutându-l să scape pe o fereastră a castelului, iar acesta a găsit apoi adăpost la preoţii din Nob. Totuşi, regele Saul l-a urmărit şi a poruncit uciderea tuturor preoţilor, mai puţin unul, aşa că David a scăpat din nou. A trăit ca un fugar şi a devenit căpetenia a şase sute de tâlhari şi de două ori a reuşit să se strecoare până la regele care dormea! Însă, i-a cruţat viaţa lui Saul făcându-l să plângă! În cele din urmă, David se refugiază la regele filistean din Gat care îi acordă un domeniu la Ţiclag. După ce filistenii au invadat din nou Iudeea şi l-au înfrânt pe Saul pe muntele Ghelboa, când fiul său Ionatan a fost ucis, regele Saul s-a sinucis cu propria sabie! Dar, în viitor, vom vedea că David (aprox. 1003-970 î.Hr.) a consolidat regatul și a stabilit Ierusalimul ca fiind capitala regatului (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
