De multe ori, ne folosim de gândirea deziderativă pentru a ne împlini dorinţele şi pentru a satisface nevoile noastre. Dincolo de a face efortul pentru a ne pune gândurile noastre în acord cu o anumită realitate, căutăm să gândim lucrurile astfel încât să corespundă oarecum dorinţelor, nevoilor şi speranţelor noastre, mai mult sau mai puţin mărturisite, cu scopul de a ni le face mai apropiate şi mai plăcute. Unii specialişti consideră că acest lucru înseamnă confirmarea prejudecăţilor noastre, care în momente de intensitate emoţională susţin autoamăgirea şi hrănirea iluziilor, poate chiar un fel de optimism legat de un moment facil! Fără să ne dăm seama, însă, nu reuşim să discernem între informaţiile false şi incompatibile, cu prejudecăţile pe care le avem, iar informaţiile pe care le procesăm cu adevarat sunt acelea care confirmă credinţele noastre! Pentru a ne asuma cu adevărat credinţa, din punctul de vedere al cunoaşterii autentice, gandirea deziderativă poate fi considerată eronată şi dăunătoare, pentru că de multe ori mistifică realitatea şi o denaturează! Gândirea deziderativă constă în formarea unor credinţe şi luarea deciziilor în concordanţă cu ceea ce pare plăcut a ne imagina, fără să se apeleze la probe şi la dovezi bazate pe raţionalitate şi pe o documentare temeinică! În esenţă, gândirea deziderativă constă în a crede că un anumit lucru trebuie să fie adevărat, pentru că nouă ne place acest lucru! Deci, gândirea deziderativă reprezintă acel tip de activitate mentală în contextul căreia raţiunea devine subordonată dorinţelor şi nevoilor stringente, cu toate că poate fi considerată şi un rezultat al prejudecăţilor umane, de care este imposibil să ne eliberăm total. Acest lucru ne determină să privim faptele reale în funcţie de convingerile noastre, devenind o formă de gandire comună şi tentantă, chiar acroşantă, pentru că ne permite să evităm adevărurile incontestabile! Ca urmare, ne putem folosi de gândirea deziderativă pentru a ne promova dorinţele imediate şi chiar interesele proprii, fără a face compromisuri prin efortul de a ne pune gândurile în acord cu aspectele realităţii, deoarece gândim lucrurile ca să fie în concordaţă cu dorinţele şi speranţele noastre, mărturisite sau nemărturisite, prin ceea ce constituie fundamentul credinţei noastre!
Este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu, fără credinţă!
Să fim bine înţeleşi, pentru cel care crede cu adevărat, nu există un folos din credinţa fără fapte, deoarece dovedirea credinţei noastre constă în puterea pe care ea o dă omului, iar, arătarea puterii este săvârşirea bunelor porunci, adică, a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. În acest fel, orice lucrare vine din puterea prin care omul poate înfăptui ceva bun, pozitiv şi unit cu pronia divină! Dar, dacă este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu, fără credinţă, este evident faptul că forţa care vine din credinţă dă însăşi tăria prin care se împlineşte fapta bineplăcută lui Dumnezeu şi după voia Lui! Dar, prin credinţă trebuie să înţelegem şi ceea ce credem, nu doar să afirmăm dezinvolt cu afirmaţia pe buze, că noi credem în Hristos sau ne încredinţăm Lui, ci, să credem că în Hristos este cu putinţă să ne eliberăm de răutate şi să ne facem lucrători neînfruntaţi ai oricărei virtuţi pe care o îngăduie Dumnezeu! Aşadar, cel care nu are cunoaştere înţelegătoare că se împărtăşeşte de Har, zadarnic s-a mai făcut creştin, fiindcă se situează alături de necredincioşi, când consideră că s-a eliberat de orice răutate şi că este părtaş oricărei virtuţi, pentru că în realitate, zadarnic se osteneşte, fiind mincinos şi ipocrit! Un astfel de om, chiar dacă ar împărţi săracilor toate ale sale, chiar dacă ar posti şi ar priveghea şi ar dormi pe pământul gol sau pe iarba verde, chiar dacă s-ar ruga şi L-ar implora pe Dumnezeu să fie miluit, de fapt, el nu cunoaşte că Harul care vine din credinţă este milostivirea, de aceea, lăsând toate cererile sale imediate, trebuie să-I ceară Domnului milostenie înainte de toate, iar, Hristos Domnul să-i dea doar Harul. Şi dacă, numai pentru Har, omul ar cheltui bani mulţi şi ar suferi orice răutate, arătând grăbire şi zel, trebuie ca ulterior, fie să dobândească Harul pentru prima oară, când s-a făcut creştin, fie, după ce a pierdut Harul, ca să-l redobândească prin pocăinţă şi spovedanie şi printr-o vieţuire plină de umilinţă şi smerenie, toate acestea se înscriindu-se în gândirea sa deziderativă, mai ales dacă el crede că împlineşte numai fapte bune care îl vor îndreptăţi să ajungă înaintea lui Dumnezeu, adică, milostenii, privegheri şi rugăciuni!
Doar credinţa noastră curată va străluci mereu în faţa lui Dumnezeu!
Credinţa este taina creştinătăţii, păstrată şi moştenită din neam în neam, care s-a arătat în vremurile din urmă, căci cunoştinţa Adevărului nu este nimic altceva decât însuşi Harul, care este şi Adevărul care s-a împlinit în Iisus Hristos Cel Înviat, Cel Înălţat la cer şi Cel Care Pogoară Sfântul Duh la întemeierea Biserica dreptmăritoare! Fără această cunoaştere a Adevărului credinţei, devine cu neputinţă ca să găsească vreodată creştinul milă la Dumnezeu, pentru că, aşa cum nu este cu putinţă ca Hristos să facă minuni necredincioşilor, nici să se dezmintă, nici să se lepede de Sine, la fel nu este cu putinţă ca să miluiască pe cineva dintre cei care cred în El, dacă nu mai înainte acela înţelege pe deplin că Harul care vine de la El şi prin El este milostivirea şi mântuirea sufletului, mai ales că mântuirea nu se dobândeşte decât atunci când aceia care vor să se mântuiască, ajung la îndumnezeire! Din momentul în care ne întoarcem la Dumnezeu, va începe un proces fundamental de tămăduire, deoarece, Dumnezeu ne tămăduieşte sufletul din orice boală sau necaz, dându-i energii noi, luminându-l cu acea lumină neînserată a Creaţiei Sale. Întreaga istorie a vieţii în Biserică a dovedit faptul că pentru rugăciune, adică, pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este de netămăduit! Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări, putem constata că există medii ignorante, dure şi chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire negativă din jurul nostru, putem suferi orice fel de lipsuri, dar, dacă, ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi, îşi poate lăsa amprenta asupra noastră, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, începe un proces de tămăduire fundamentală, iar, Dumnezeu ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, adică, pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este uitată. În esenţă, valoarea noastră ca oameni, trebuie s-o socotim după măsura credinţei, fiindcă valoarea noastră este determinată exclusiv şi numai de măsura credinţei noastre. Acesta este singurul şi unicul criteriu al valorii noastre ca fiinţe umane, prin credinţa noastră şi prin însuşirile noastre bune, pentru care ne justificăm şi ne considerăm egali celorlalţi! Doar credinţa noastră curată va străluci mereu în faţa lui Dumnezeu şi va fi singura noastră însuşire adevărată, unică şi tămăduitoare! Ca urmare, o singură înţelepciune există, înţelepciunea întru Hristos, iar orice altă înţelepciune a oamenilor este o abatere înaintea lui Dumnezeu! În concluzie, esenţa întregii învăţături a Domnului Iisus Hristos este rezumată în fericiri, în poruncile pe care le-a dat oamenilor în Predica de pe munte, iar, aceste porunci le ascultăm de fiecare dată la Sfânta Liturghie, mai ales că pe treapta cea mai înaltă, Domnul a aşezat porunca smereniei, zicând: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3) şi acelora Iisus Hristos le-a făgăduit împărăţia, cu menţiunea că smerenia este temelia vieţii creştine, a întregii morale creştine, iar, fără smerenie, nu există viaţă creştină!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
