Ca preot de mir şi ca slujitor al altarului, dau ascultare poruncilor cinstitului nostru Ierarh, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, cel înzestrat cu forţa morală a credinţei, care îi povăţuieşte pe credincioşi ca să îndrăgească viaţa în toată puritatea şi prospeţimea ei, dar să nu tăgăduiască moartea cu implicaţiile ei. De aici rezultă că fiecare creştin este dator să se pregătească pentru moarte şi aceasta o poate face în mai multe feluri, cunoscând adevărul că aici, pe pământ, fiecare poate reveni asupra gândurilor, părerilor, vorbelor şi faptelor proprii, corectându-le în orice moment, poate să meargă pe calea luminii, căci, după moarte, nimeni nu se mai poate îndrepta, pentru că acolo fiecare recoltează ce a semănat aici, pe pământ. De asemenea, pentru moarte ne putem pregăti participând mereu la Sfânta Liturghie, unde avem ospăţul euharistic, deoarece, ne împărtăşim de moartea tainică a lui Hristos ca pregătire pentru moartea noastră reală, după care cei ce s-au unit cu Hristos aici, vor avea parte de o eternitate fericită. De altfel, viaţa de har primită în Botez este sporită şi reînnoită prin Împărtăşanie, pâinea pelerinajului nostru până în clipa morţii, când ni se va da ca merinde pentru viaţa cea veşnică, viaţa pentru care ne putem pregăti trăind în fiecare zi pentru Hristos, convinşi că cine trăieşte cu şi pentru Dumnezeu, deşi moare, rămâne viu (cf. Ioan. 11, 25). Deci, să nu ne alăturăm după unii sau după alţii care toată viaţa lor şi-o sacrifică pe altarul idolesc al bogăţiei, al banilor, al gloriei şi al plăcerii. Pentru că orice ţi-ar oferi lumea şi viaţa aceasta pământească, nu poţi fi pe deplin mulţumit căci, adesea, în fundul paharului victoriilor omeneşti se află simţământul deşertăciunii, mai ales atunci când eşti în faţa păcatului, a necazului şi chiar a morţii! Numai în Urmarea lui Hristos găsim povaţa: „În toate faptele şi în toate gândurile, ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi!”, iar, din partea Mântuitorului ne vine asigurarea că aceia care săvârşesc în veacul de acum fapte bune, vor ieşi din morminte „spre învierea vieţii” (Ioan. 5, 29). De multe ori, când slujesc la înmormântarea unui creştin, le spun celor întristaţi că pentru moarte ne putem pregăti purtând crucea încercărilor şi renunţărilor, cum ne îndeamnă Fericitul Augustin: „Toată viaţa creştinului, de va voi să trăiască după Evanghelie, nu este altceva decât o cruce şi o mucenicie”! Cred că se înşeală aceia care cred că pot trăi pe pământ fără luptă şi că se pot mântui fără suferinţă şi cruce, iar, creştinul care nu acceptă crucea nu va învia întru fericire, cum ne atenţionează Sfântul Atanasie cel Mare: „Cine are odihnă în această lume, să nu nădăjduiască că o va afla pe cea veşnică!”. Desigur, atunci când omul intră în lume, prin naşterea sa, el are pumnii strânşi, ca şi cum ar vrea să spună: „Lumea este a mea. În curând, o voi apuca cu toată mâna mea!”, dar, când omul părăseşte lumea, prin moartea sa, palmele lui sunt larg deschise, ca şi cum ar vrea să declare: „N-am luat nimic cu mine din lume!”. Desigur, nostalgia şi teama profundă, care strânge respiraţia omului în faţa misterului morţii, sunt proba faptului că omul nu aparţine numai acestei vieţi trecătoare, ci şi eternităţii, mai ales că prin moarte sufletul nu poate fi desfiinţat, iar, grija noastră trebuie să fie pentru mântuirea acestui suflet nemuritor, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28). De aici putem înţelege că lucrul cel mai important este să-L posedăm pe Hristos, Care poate să ne însoţească dincolo de moarte şi să rămână cu noi întreaga veşnicie (cf. Ioan. 12, 26). Iar, dacă trăieşti numai pentru familie, într-o zi copiii au crescut şi au plecat, iar viaţa ta s-a terminat, dacă trăieşti numai pentru împliniri în meseria ta, într-o zi bătrâneţea va sosi şi alţii mai tineri vor tinde cu nerăbdare să-ţi ia locul, iar viaţa ta s-a terminat! Dacă trăieşti numai pentru slavă primită de la oameni, care este o slavă deşartă, într-o zi influenţa ta va dispare şi vocea ta nu va fi luată în seamă, iar viaţa ta s-a terminat! Însă, trăind pentru Hristos, ai o moştenire care în veac nu va dispare. De aceea, El ne porunceşte: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică!” (Ioan. 6, 27). Pe lumea cealaltă, nu ducem cu noi nimic din avere, plăcere, slavă, nimic din posesiunile noastre materiale, însă luăm cu noi acele lucruri care nu pier niciodată: credinţa şi faptele bune, suferinţele pentru Evanghelie, pocăinţa noastră şi sufletul spălat în sângele preţios al lui Hristos. Pentru toate acestea, Domnul, „Cel întâi născut din morţi” (Apoc. 1, 5), ne promite răsplată cerească zicând: „Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!” (Ioan. 11, 26). În loc de concluzie, ca slujitor al altarului, pot spune că nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt, iar, dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu cunoaşte, aşa cum trebuie, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu şi aproape că nu știe Cine este cu adevărat Dumnezeu.
Preot Paroh Marin RUSU, Parohia Turcenii de Sus, Gorj
