Poetica lui Bârsilă ne înzestrează totodată cu un criteriu sacrosanct: cel definit de el și apoi de mine din perspectiva filosofiei imaginilor, cea a adevărului oglinzii, reoriginat în metafizica platoniciană a mimesisului care ilustrează fascinația exercitată de imaginile în oglindă – a căror putere de restituire homotetică pare superioară tuturor celorlalte imagini artificiale înzestrate cu asemănare.
În cazul lui Mircea Bârsilă, imaginea din oglindă participă la ontogeneză și câștigă, drept urmare, o conaturalitate cu ființa, mai ales când ființa în chestiune e Dumnezeu însuși (vezi poemele angajate pe „un drum enigmatic”, elegiac, psalmic: „Vreme de mai multe toamne”, ”La fel ca zeii”, „În treacăt”, ”Pastel”, ”Despre cuvinte”, „Oglinzi”, Psalm (II), „Ruine și clădiri părăsite”, „Declin”, „Sfârșit de amiază (III)”, „Solie”, „Uitatul zeu”, „Nevermore”, „O firidă cât o cutie de pantofi”, „Strigarea noastră”, – n.n., I.P.B.).
Astfel, oglinda constituie accesoriul ideal al activității divine. În acest sens, creația divină începe, în multe cosmogonii, prin producerea unei reflexii, iar oglinda contribuie la autogestația divinității înseși, ca martoră a metacreației dicționale/ficționale întreprinse de poet. Ca și Dumnezeu, poetul se smulge din interioritatea sa autosuficientă, din ființa în sine, și văzându-și dedublarea accede la deplina conștiință de sine. După care, oglinda face să intre în câmpul vizual, apoi în vizibil, o dublură, o dualitate și deci prima formă a multiplului.
O multiplicitate de forme vizibile pleacă de la oglindă din care dublura emite un strigăt care s-o scoată din totalitatea de obiecte ascunse vederii (Platon). Pe traseul teozofie-poezofie, metoda bârsiliană aplică „lecții” însușite de la Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Tudor Arghezi, Emil Botta, Paul Valéry, Ion Barbu, Al. Philippide, Nichita Stănescu, Anton Dumitriu, Ovidiu, Orfeu, Aristotel, Nietzsche, Mircea Eliade, René Guenon. Poetul își asumă orfismul, șamanismul păgâno-creștin, misterele de la Eleusis, evenimențialul fabulos din crângul sacru, atmosfera de tip fantastico-farsalian (Lucanus: Farsalia), în care se întretaie universul vizibil al omului și cel al viziunilor sale asupra temeliilor divine ale unei lumi deopotrivă tangibilă și abstractă, ritualistica dansurilor macabre și a expansiunii idealului pe pământ.
7.Nostalgia Ființei
În „Strigătul din oglindă” Mircea Bârsilă exersează arta de a muri, resemnifică transaparența sacrului în profan (vezi eseostudiile unor Jean-Jacques Wunenburger (Sacrul), Mircea Eliade (Sacrul și profanul) – n.n., I.P.B.), revalorizează existența omului în accepțiunea ei de călătorie între două praguri, nașterea și moartea, recalibrată ca o pribegie empedoclianoeminesciană și ca o strămutare din paradisul dumnezeiesc al lui Adam și al Evei, într-un exil de suflet și duh bipolar (adică real și fantastic, popular și cult, malefic și vindecător, ortoliniar și labirintic, simbolic și ermetic, liric și strategic, intim și comun, speculativ și purificator al realului, zenitic și nadiric ș.c.l. (vezi Mircea Bârsilă: „Evaziuni critice” dar și „Vârsta de fier în lirica lui Al. Philippide” – n.n., I.P.B.; și mai vezi „Cumplita noapte”, de un tragism sfâșietor: „Dragii mei, pentru a îndrăzni să scrii o elegie/ este necesar, în primul rând,/ să poți să simți – pe viu – și tu/ (gândind la ce-o să fie,/ după obștescul deznodământ:/ înfiorarea trăită de Adam și Eva, îmbrățișați;/ în cumplita noapte: cea dintâi, a lor,/ aici, jos, pe Pământ,/ unde simbolurile consolează,/ iar sufletul este sfoara unui zmeu de hârtie” (Mircea Bârsilă: Strigătul din oglindă, pag. 85).
Totodată, nostalgia Ființei pendulează între catabaza și anabaza Absolutului, între ontofania imaginii și esența manifestării (când reproducerea demiurgică proiectează lumea esențială a Formelor ideale invizibilul methexisic (adică pe de o parte, imaginea mimetică rămâne într-un raport de filiație participativă cu esența pe care o figurează de unde speranța poetului la o supraviețuire anagogică care permite întoarcerea spre origine; citez din „Sirene și delfini” (pag. 37): „Iată-mă strâns, cu genunchii la frunte,/ în pântecul mamei, cum într-o sferă de sticlă,/ și unde strig, în timp ce mă fac tot mai mic: / nu mai mi-e frică – strig – nu mai mi-e frică…”; iar pe alta se emancipează în eikon.
Depistez în fiecare poem în care se străvăd imanența și transcendența oglindirii triada paradeigmata – methexis – eikasténai care elogiază nu atât Forma în sine cât ideea care o motivează poetic; întrucât ne avertizează poetul „columnist” – „o bicicletă – Poezia – cu apocrife pedale”, o evanghelie neo-/trans-gnostică e după… Mircea Bârsilă (c-un ancoraj straniu în cele ale lui Toma, Filip, Mariei – n.n., I.P.B.). Printr-o nouă reprezentare, modelul dobândește un surplus de ființă scos la iveală poetic, zeigendic (ostensiv), ex – pus în scenă, prin specifica abatere câștigată în urma confruntării dintre Bild și Abbild ca să se obțină Urbildul, apoi Ur-bildul. Odată apărut într-un relief epifanic – hierofanic, chipul Poetului urlă reclamându-și încarnarea (ca-n „Sărmanul Dionis” – a lui Mihai Eminescu – n.n., I.P.B.), întruparea teologemică a unei noi hermeneutici a imaginii ca să se reintegreze în starea de perfecțiune pierdută (vezi capodopera „Dizertația trupului către suflet” – unde sunt invocate transfigurarea morții ca de-o nouă pasiune, despărțirea pentru reînnoire – n.n., I.P.B.).
8.Exorcismul cuvântului
Mircea Bârsilă poate fi așezat pe succesiunea expresionistă și existențialistă T. Arghezi – B. Fundoianu – Emil Botta – Ion Alexandru – Emil Brumaru, dacă e să mă rezum la poeții autohtoni. Cu niște influențe distilate inteligent din Poe, Blaga, Pillat, Frost, Celan.
Din Emil Botta pare să-și fi însușit, creativ, undele de patetism crepuscular, sentimentul unei existențe disperate, iubirea tragică pentru himere. Poemele sunt produsul unei imaginații fecundate de-o solidă cultură (literatura însăși fiind sursă de emoție lirică), grație căreia simboluri vechi sunt resuscitate într-o mitologie poetică nouă. Efigia novalisiană este autocenzurată și poetul se simte ca la el acasă într-acel spațiu halucinant nevermorian-poesc, unde deslușim tonul de identitate auctorială situat între proiecția onirică și meditația sceptică. Planurile se întretaie: nălucirea unui centaur cu a unor telegari cu spumă și sânge la gură; Luceafărul ia metafizica unor ținuturi la subțioară și dispare printr-o ușiță (știută numai de el); într-o oglindă, se vede craniul pe care Dumnezeu îl ține în mâini pentru a roti astrele; în oglinda poeziei, e luminat de lună, Soarele, unicul între atâtea daruri divine; „iluminări nu au decât sfinții; în rest, doar iluzii, prevestiri și aduceri aminte”.
În vis prin geam, poetul vede în oborul casei o ceată de femei îmbrăcate în veșminte cernite. „O sumedenie de șerpi în locul lungilor plete ale lor, iar printre înspăimântătoarele Gorgone (ajunse în visul său, prin ale nopții guri), însăși Poezia: un nemaivăzut înger de fată”… etc. (vezi Poezia, pag. 62, o ars poetica reînfrăgezită himeric și cristalin, evlavios și peanic – n.n., I.P.B.).
Încolo peste tot, risipite cu dărnicie, arhetipuri, mituri fundamentale, metamorfoze onirice, spirit imaginar, forma metaforei sale existențiale fondată de natura strict poetică, hamletism shakespearian, funambulism poesc, măști telurice, autopersiflări sarcastice, surâsul înghețat pe buze, moartea alungată prin exorcismul cuvântului, logosul de sens kierkegaardian, umorul crengist (din „Ivan Turbinca”), uneori tema sacrificiului manolic, alteori obsesia motivului mioritic (în „Foaie verde ceață deasă” – un bocet dedicat „dalbului de pribeag” – n.n., I.P.B.), strămutat într-o incantație magicobaladescă dintr-un ritual metafizic transfigurat ș.a.m.d.
9.Altoirea cu oglinzi
Mircea Bârsilă are încă nostalgii solare, în contrast șocant cu „bezna de la apele cu ochi de cucuvele”, cu „mutismul unei amare solitudini, la anii maturității”; are încă „iluminări viitoare” cu care nădăjduiește să salveze Pământul care-a ajuns „o planetă în agonie”, „într-o întorsătură rea”; „doar ruine și clădiri părăsite”, „ogașe și râpi”, „tristeți și dileme”. „În fiecare an declinul începe”, „bătrânul luntraș Caron, umblând de mai multă vreme și pe-aici”, poetul e „o pasăre cu gâtul întins aproape tot timpul spre țipăt”. „Plânge într-una întunericul din lucruri, din pietre și din repetatele noduri din gâturile uscate ale lămpilor”.
Acest expresionism este contrazis, totuși, de „un fluviu de vin în subconștientul încă verde al viilor – de pe dealuri – încărcate cu struguri”, „toate femeile frumoase sunt altoite cu oglinzi”. Poetul exclamă c-un erotism precum cel al lui Bataille, sedus de-o „metafizică a sexului” ca-n tratatul lui Julius Evola (vezi poema „O necesară erată”, de la pag. 76: „Nu mă lăsați singur cu o femeie care cântă,/ în timp ce văruiește prin odăi sau când sapă în vie”, poema „Surâsul meu” de la pag. 86: „o să învățăm să cânte o pasăre de cristal”, poema „Zbor vertical”, de la pag. 93: „nu vezi cum umbrele ni se lungesc spre mit”.
Poema „Nuferi și ape”, de la pag. 101, pare cea mai bună a volumului; încolo ciclul elegiaco-rilkeian dedicat morții se constituie într-un filon impresionant cu profunde accente existențialiste creștine ca-n Gabriel Marcel, poetul suportând efectul paralizant al angoasei și acuzând, cu un simț foarte acut, absurditatea condiției umane de a fi muritoare.
Dar pe aliniamentul acestor poeme pre-funebre s-ar putea scrie un alt eseostudiu. Exact ca-n lirica lui Georg Trakl, și poezia din „Strigătul din oglindă” pusă în paralel cu „Sebastian în vis” este o luptă de izbăvire din groaza morții, din păcat; deasupra ei plutește presimțirea unei tămăduiri care așteaptă în liniștea naturalului, a divinului, o eliberare pe calea integrării morții, în transcendență, prin însoțirea celui plecat de către mai multe vestale, în „ostenitele glasuri de bronz ale clopotelor când bat în fiecare duminică”, încât un ultim strigăt nu va mai fi auzit.
BIBLIOGRAFIE
Mircea Bârsilă: Strigătul din oglindă, editura Limes, Florești – Cluj, colecția Magister, editura Mircea Petean, 2026, 112 pagini.
Ion Popescu-Brădiceni
