Fiinţa umană este alcătuită din suflet şi corp, cu toate că în unele cazuri se adaugă expresia «duh», iar, sufletul şi duhul fiind privite împreună în contrast cu trupul, constituie partea spirituală a omului. Totuşi, există o deosebire între suflet şi duh, deoarece, cuvântul suflet este folosit deseori pentru a exprima partea morală şi nemuritoare a fiinţei umane, ca să desemneze persoana ca atare. Asemenea exemple găsim în Geneza 46.26 prin expresia: „Toate sufletele care au venit cu Iacov în Egipt …”, sau „opt suflete” au fost salvate prin corabie (1 Petru 3.20) pentru că: „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18.4,20). Prin extensie, cuvântul ebraic, tradus în mod obişnuit prin «suflet», este «nephesh», care în unele cazuri este tradus cu «viaţă», ca în Geneza 19.17: „Scapă-ţi viaţa!”. Şi în Noul Testament cuvântul «ψυχη» este înţeles atât pentru viaţă cât şi pentru suflet, când Mântuitorul spune: ,,Pentru că oricine va vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine o va găsi; căci ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea şi şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16.25,26). În esenţă, duhul este partea mai subtilă a omului şi caracterizează individualitatea conştientă, despărţindu-l pe om de creaturile inferioare. Fiindcă Dumnezeu a suflat în nările omului suflarea de viaţă, şi l-a adus pe om în legătură cu El, dacă s-a despărţit de El, omul nu poate fi cu adevărat fericit, nici în existenţa lui actuală şi nici în veşnicie. Cuvintele «ruach» şi «πνευμα» (pneuma) sunt aceleaşi care se folosesc şi pentru Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, pentru îngeri ca duhuri şi pentru duhurile rele. În fine, pentru că Duhul Sfânt a fost dat creştinului, ca Izvor al vieţii în Hristos locuind în el, creştinul este îndemnat să se roage cu duhul, să cânte cu duhul şi să umble în Duh, este greu să se deosebească între Duhul lui Dumnezeu şi duhul creştinului, ca un fundament pentru credinţă!
Credinţa este incidența divină care poate revela adevărul!
Pentru credință s-au dat extrem de multe definiții, iar, Sfântul Antoniei cel Mare spunea „Credința este libera consimțire a sufletului”! Diadoh al Foticeii dădea definiția credinței ca fiind: „cugetare nepătimașă despre Dumnezeu” şi Petre Țuțea a numit-o: „Incidența divină care poate revela adevărul”! Pentru Lev Tolstoi: „Credința este forța vieții! Dacă omul trăiește, este pentru că el crede în ceva”, iar Nicolae Steinhardt se întreba: „Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative”! În Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, se spune: ,,Credința este încredințarea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute”! În orice tratat de specialitate, credinţa înseamnă puterea sufletească de a accepta, ca adevărate, datele învățăturii de îndumnezeire, ce nu pot fi înțelese rațional! Este condiția esențială în mântuire, modul sau calea prin care noi primim harul divin. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu, în sensul că ea nu ar fi posibilă dacă nu s-ar simți chemarea şi atracția harului lui Hristos care o provoacă! Desigur, putem găsi multe definiții pentru acest cuvânt, doar, că, sufletul nostru rezonează cu cea mai frumoasă definiție şi interpretare pe care o face Sfântul Dumitru Stăniloae, care în lucrarea: «Iisus Hristos sau restaurarea omului» scrie astfel: ,,Credința e certitudinea despre existența lui Dumnezeu. Credinciosul e sigur că măcar uneori se află față de Dumnezeu în raport asemănător ca față de a doua persoană, deși e nevăzut! Cea dintâi şi cea mai principală trăsătură a credinței este aceea că ea nu e un simplu fenomen lăuntric al sufletului nostru, ci e o raportare la o realitate care nu se confundă cu actul credinței sau cu ceva ce face parte din ființa omului. Credința nu se poate concepe şi nu poate exista decât ca parte a întregului dual: credință şi obiectul credinței dincolo de ea! Mai mult chiar decât cunoașterea, credința trăiește din siguranța realității obiectului ei dincolo de ea! Inima credinței e certitudinea! Nici o cunoștință nu poate avea o asemenea certitudine! Iar certitudinea se referă tocmai la realitatea transsubiectivă a obiectului credinței”, concluzionează marele sfânt şi teolog.
Credința este libera consimțire a sufletului!
Să fim bine înţeleşi, credința este manifestată de credincios nu ca un produs personal, ca un rezultat al eforturilor proprii, ci, ca o influenţă pe care o exercită Duhul Sfânt asupra conștiinței şi ca o prezență manifestată prin semnele covârșitoare ale unei prezențe, care e una cu realitatea în care crede omul. Prin credinţă, subiectul se simte cucerit, cuprins, atins şi numai după producerea acestor stări care cuprind în ele şi cunoașterea proprie credinței, sau numai în cadrul lor, are loc şi o activare lăuntrică a credinciosului, o voință de-a crede în mai bine! O a doua trăsătură principală a credinței este că ea se ivește în om într-un chip minunat, iar, certitudinea omului despre realitatea divină se naște altfel decât cunoașterea lumii materiale! Dacă îl vei întreba pe orice om care crede, pe ce cale s-a sălășluit credința în el, îți va răspunde că prin predica sau prin viața altuia, dacă a dobândit credința la o vârstă înaintată sau prin părinții lui, dacă vine cu ea din copilărie. Pentru că nu există om care să-şi fi câștigat credința din natură, din lumea văzută impersonal şi fără identitate. Mai întâi, un asemenea caz este o realitate imaginară, mai ales că orice om, mai înainte de-a ajunge la putința contemplării naturii, trăiește în raport direct cu alți oameni mai în vârstă, cu părinții, cu cei ce-l cresc şi îl formează prin educaţie. De obicei, în orice societate religioasă, omul primește credința în acea fază a vieții sale în care nu i s-a limpezit încă un raport aparte între el şi natură, iar, în caz că, pierzând mai târziu credința, ar câștiga-o prin contemplarea naturii, aceasta nu ar fi propriu-zis o credință cu totul nouă, ci o retrăire a celei dintâi. Dar nu s-a auzit ca cineva să-şi fi reînviat credința prin contemplarea pură a naturii. Orice persoană care a pierdut şi şi-a recâștigat credința, a întâlnit unul sau mai mulți oameni care manifestau prin cuvânt sau faptă certitudinea credinței, iar, acest fapt a produs şi în el, deodată sau treptat, o renaștere a credinței adevărate! Mediul social a putut avea un rol auxiliar, de consens la ceea ce auzea de la alții şi se renăștea în el. Deci, cu atât mai puțin se naște credința la un om care n-a primit-o în copilărie prin contemplarea naturii! În general, nimeni nu vine la o credință articulată, sigură, decât printr-un om sau printr-o societate care o mărturisește! De aceea, tentaţia de a imita, Îl indică pe Dumnezeu, dar graiul ei nu este atât de clar şi de sigur, mai ales că graiul ei de un caracter general şi imprecis ajunge şi se limpezește numai pentru cel care a primit credința de la alt om. Ataşamentul faţă de divin indică un temei, un izvor, o cauză la care parvenim prin intuiție fulgerătoare sau prin logică strânsă, dar nu descoperă clar însușirile acelui temei. Așa se face că unii oameni concep acest temei în chip panteist, alții înclină a-l considera ca persoană concretă, dar, cretitudine nu au nici cei dintâi, nici cei din urmă. Chiar dacă Îl consideră ca Persoană a Sfintei Treimi, puţini oameni au ajuns la ideea adevărată de Dumnezeu. Dar, de aici şi până la certitudine, care constituie temeiul credinței, e o distanţă pe care omul nu o poate parcurge prin inițiativă concretă şi prin silință proprie. Există mereu în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul credinţei, de-a transcende cele văzute, fiind mânat şi de evidenta insuficiență a lor şi a sa proprie! În concluzie, acest impuls, această necesitate de-a transcende cele imediate, putem să le considerăm ca o predispoziție certă spre credință, ajutată de structura lumii şi de structura existențială atât de greu acceptată a propriei ființe, care nu-şi poate găsi mulțumirea în mărginirile, în limitele şi neputințele sale şi nici în ceea ce îi oferă lumea!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
