Ca preot de mir într-o parohie cu tradiţie creştină, pot eu spune că trebuie să aștept totdeauna chemarea altuia la comuniune, la servire, la dragoste şi numai dacă nu răspund sunt învinovăţit de recăderea acelui om în întunericul păcatului? Oare, trebuie să aștept totdeauna un altul ca să devin eul dorit ca om credincios? Dar acel personaj, nu ştiu cum s-a putut naște! Printr-un fel al lui, altul decât mine, iar, atunci şi eu, dacă am fost odată trezit prin chemarea unui sfânt căruia îi port numele, la rândul meu, trebuie să trezesc în altul dorinţa de a fi cu Dumnezeu! Omul răspunde astfel de semenul său şi am văzut de multe ori că stabilirea relației de eu-tu se realizează prin credință. Cel ce mă cheamă la comuniune o face prin credință personală, fiindcă, deși nu vede, crede că poate trezi în mine un subiect capabil de comuniune. Dar, dacă voi crede şi eu în el, am fost înviat şi comuniunea s-a stabilit, iar, posibilitatea ca eu să cred va depinde şi de silința mea, dar şi de tăria credinței aceluia în mine ca preot de mir! Cu cât mai puternică, mai rezistentă va fi credința lui, cu atât e mai sigur că voi crede şi eu în comuiune cu adevărat! Semenul meu trebuie să creadă tare ca să mă convingă pe mine, iar eu, la fel, va trebui să mă silesc să cred în el ca să pot să devin un credincios adânc, dacă vreau să salvez la rândul meu pe altul! Dar, credința aceasta cu ajutorul căreia mă trezește altul nu şi-o poate lua acela de la sine, iar, ca să creadă în mine şi să se așeze în ipostasul de îndatorat față de mine, numai așa mă poate înţelege, când trebuie să creadă că i-am fost dat de cineva care-mi este superior ca o datorie, ca o misiune de a mă trezi servindu-mi şi de a-mi servi în continuare menirea de preot! Desigur, că unde este o îndatorire este şi un îndatoritor şi acestea două se deosebesc între ele, iar, cel care mă recomandă pe mine drept o persoană demnă pentru semenul meu, nu poate fi simțit decât ca stăpânul suprem al amândurora, iar, Acela este Preaînaltul Dumnezeu. Credința cu care mă atrage un mirean este şi o credință în mine, fiindcă e, la temelie, credință în Dumnezeu, iar credința în subiectul celui ce mă cunoaşte mai bine, poate că naşte în mine şi din credința lui, ce are şi ea la temelie credința în Dumnezeu. Nașterea spirituală a unui om din altul, prin stabilirea comuniunii, își datorează realizarea transmiterii reciproce de credință, care e nu numai o operă a oamenilor, ci, în primul rând a lui Dumnezeu, iar menținerea trăirii spirituale în om şi a comuniunii cu altul se arată în funcție de credință şi de iubire de Dumnezeu. Propagarea Revelației din om în om este deci una cu nașterea firilor omenești, cu stabilirea continuă de noi relații de comuniune, mai ales că transmiterea credinței e potrivit şi necesar să se facă pe calea aceasta, de la om la om, ca prin actul transmiterii credinței, sau prin el, să se nască şi subiectul deplin, subiectul comuniunii în fiecare creştin! Desigur, ființa umană se arată ca fiind cea mai potrivită pentru producerea credinței în semenii săi, întrucât rezistența absolută ce o întâlnim la om, ca subiect, ne face prin ea însăși să ne dăm seama că nu ne putem identifica pe noi înşine cu existenţa absolută, ci ne îndreaptă gândul spre un principiu comun, superior şi nouă şi semenilor noştri! Printr-o structură esențială, care nu poate fi redată decât din multe predici şi texte teologice, fiecare conștiință umană dintr-o societate spirituală este pentru toate celelalte intermediara cea mai adecvată a legăturii cu Atotputernicul Dumnezeu! Pe lângă alte aspecte esenţiale, Dumnezeu, revelându-ni-Se totdeauna printr-un subiect interesant şi doritor de iubire, chiar în această calitate are puterea să se revendice şi ne face să experiem mai adecvat caracterul Său de subiect suprem, care ne revendică uşor, dar, cu o putere absolută. În cuvântul de învăţătură de la încheierea Sfintei Liturghii, consider că orânduind Dumnezeu astfel procesul de propagare a Revelației, poate că a voit să-l facă pe om să-şi dea seama cât este de îndatorat semenului de care depinde credința sa şi totodată nevoit să se refere şi la alți semeni a căror mântuire depinde în anumită măsură de el. Prin același act de sălășluire a credinței în mine, Dumnezeu a voit să mă lege şi de Sine şi de semeni, căci păcatul este izolare şi într-o privință cunoscută şi în alta necunoscută. Dacă fiecare ar obține Revelația pe o cale ocolitoare a semenului, n-ar lega în conștiința sa cel mai important act al existenței sale, prin condiția permanentă a spiritualității sale, tendința de nepăsare din om, neprimind o atât de vădită dezavuare, care şi-ar găsi şi mai multe temeiuri de afirmare prin comuniunea de credinţă! În general, adevărata naștere spirituală a omului se realizează prin stabilirea comuniunii, dar aceasta nu se poate stabili decât prin credința pe care, aducând-o unul, o face să se aprindă şi în celălalt!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
