Gheorghe Cîrstoiu este un bun povestitor, apreciat și de criticul literar Ion Pop, și de istoricul Gheorghe Nichifor. Stăpânește mijloacele narative, strategiile diegesisului. Întrețese corect o intrigă, portretizează verosimil personaje insolite, cam ca-n genul unor scriitori ca Dumitru Augustin Doman, Lazăr Popescu, Mircea Tutunaru, Constantin Stancu, Cristian George Brebenel, Silviu Doinaș Popescu, Mihai Pascaru, Michaela Roșioru, Ioan Dan Bălan, Ladislau Daradici ș.a.
E.M.Forster subliniază câteva criterii ale unei proze izbutite: evenimentul implicat, psihologia anxioasă a influenței, diferența clinamenică, arta punerii în temă, ingerința acoladei ideatice, vocile împărtășite, aspectul realistic pus în dezbatere publică, tehnica fanteziei, relația intenție-efect general, execuția personalizată idiomatic, naturalețea dialogului, studiul social-uman, susținerea istorică și atitudinea critică recte satirică ș.c.l.
Astfel, în „O zi memorabilă” demarează cu o întâmplare tristă și neprevăzută: moartea lui Bebe Ciorîță, însoțită de glasurile sumbre ale clopotului funerar. Prozatorul, atent la accentele fenomenologice, nu le ignoră nici pe cele existențialiste, mai exact pe cele cioraniste, de un cinism și de un sarcasm evidente. Umorul negru al lui Gheorghe Cîrstoiu e veridic și te intrigă la lectură, copleșindu-te prin minuțiozitatea observației.
În „Pomana de voie”, naratorul reiterează același realism cu deschideri: fraze-prag. În ansamblul ei o proză scurtă (nuveletă în speță ori o povestire funcțională marchează din start trecerea de la tăcere la vorbire, și de la vorbire la suscitare a interesului pentru lectura hermeneutică. Personajele se lasă antrenate într-o lumeitate situată la nivelul unei scriituri care deconspiră, cu inevitabila ironie și inevitabilele implicații politice ale „pomenii de voie”, drept bază a viitoarelor alegeri de primar în localitate. Citez, eu însumi siderat, o frază argumențială a lui Tică Bălănescu: „Ducă-se în mă-sa cu politica lui cu tot! El nu știe că și crezul politic (s.n.) trece prin stomac. Îl mai votează tata mare, mort de 50 de ani”.
Gheorghe Cîrstoiu recurge la procedeul numit „dislocarea povestirii”, secondat de cel al adevărului autentic, neconstruit, cel al hazardului, cam precum la André Gide, reprezentând, mereu, câte «o secțiune de viață», specifică ipso-facto școlii naturaliste ironizante.
Astfel, în „Petrecerea”, autorul speculează tradiția zilei de Trifon, cu prilejul căreia cătunul Rătezu organizează un soi de banchet antiplatonian, ținut în condiții firești. Atent, scrupulos în detalii, doar aparent nesemnificative, prozatorul doric mizează pe surprinderea instantaneului în propria-i stare de emulație euforică, bahică, incompatibilă cu etica lui Spinoza și în genere cu morala ortodoxă a Cărții Sfinte, în contrast cu care „o lume felurită a rămas în starea de haz total”..
O impresie de prim ordin este aceasta: naratorul poate fi și rural și citadin, cam în genul lui Marin Preda, dar fără poesisul filosofic moromețian, fără acea ambiguitate care scoate o proză din cotidianul banal. Dimpotrivă, Gheorghe Cîrstoiu, în „Bunarul”, are nostalgia unui bunar din copilărie, centru sacru căzut în derizoriul unui comic involuntar, neratând ocazia de a compara ca mentalități oamenii satului în timpuri diferite. Optând pentru exprimarea liberă, autorul apelează totodată și la regimul amintirilor, relatând drama disperatului însingurat Pavel Burtică, bântuit de ideea de sinucidere, ca să se elibereze din starea morbidă în care ajunsese.
În fiecare povestire (sunt numai opt de toate) Gheorghe Cîrstoiu se arată preocupat de montajul realului, în care autorul personaj rămâne, discret, în umbră; el are un aparat de înregistrat și încă unul de filmat a nesemnificativului care totuși în esență retrezește pateticul de rigoare. De un realism obiectiv, condeiul scriptorial își împrumută propria-i voce protagoniștilor angrenați într-un – repet – „montaj de actualități” alese cu oarecare abilitate regizorală.
În „Broscuța verde”, povestitorul creează atmosferă aidoma unor Ion Băieșu ori Teodor Mazilu sau Eugen Barbu bazându-se pe satiră; „bucățile” sunt ancorate social-istoric și denunță corupția caracteristică industriei de stat a României socialiste a lui Ceaușescu, soră geamănă cu beția încinsă în vreo cârciumă sau bar de consum public; placa turnantă a povestirii dă în vileag prăbușirea calitativă a producției interne de curele trapezoidale necesare sondelor de foraj, acestea fiind efectiv proaste, îndoielnice, false.
Prozele lui Gheorghe Cîrstoiu au acea coerență semantică textualistă, acea operație introscopică; de la un moment dat, textul se observă într-un anumit fel pe sine însuși. În concepția lui, povestirea în desfășurare, descrierea în construcție vădesc față de cuvinte o activitate la fel de dominatoare ca limbaj, ca ars combinatoria, ca ordonare configurată, ca încredere în literatura nonficțională.
În „Mumică Stelescu”, de exemplu, prozatorul îl intertextualizează pe „Martin Eden” al lui Jack London cu o siguranță stilistică veritabilă, cu acea pasiune a indiferenței musiliene, însoțită de acea providențială încredere în posteritate. Operele parțial refuzate de prezent o să fie, în mod necesar, acceptate de viitor, cu condiția ca arta să vrea, ea însăși, aceasta. Să aibă și Gheorghe Cîrstoiu soarta ingrată a lui Robert Musil, nu ca talent, căci are dindestul, ci ca reputație, în comparație cu contemporanii și columniștii?!
În „Mumică Stelescu”, numele unui merceolog debutant, la Depozitele Amaradia, Gheorghe Cîrstoiu își demonstrează abilitatea de-a inventaria cu-o meticulozitate deja estetică spațiul în care este amplasat personajul, colectivul de muncă unde-și desfășoară profesia merceologică, precum, deopotrivă, îl transformă pe Mumică Stelescu în erou disident care comentează critic disciplina comunistă din unități. „Gânduri noptatice năvăleau peste Mumică, înzestrându-l cu fizionomia și intelectul poetului vagabond… El știa că literatura se făcuse cu tendințe: critică și cenzură, înainte de democrație, și după aceea, critică primită numai pe bani și, aceasta, pe cale de dispariție. Dar, uneori, și-ar fi dorit să ajungă un Martin Eden, ca să răzbune literatura scrisă și cea nescrisă, pierind cu iahtul, în Marea Neagră. Noroc că putea să trăiască o eternitate de vieți și nu se îmbogățea pe seama cărților scrise. Și, fără iaht personal, ideea deviază… Acum, creatorul de năluci se pare că vrea să părăsească pământul, să se agațe de o stea și să mediteze, păstrându-și numele, Mumică Stelescu, convins că, în fiecare femeie, trăiește un înger, un demon, o prințesă și o scorpie”.
”Sofia” pare să fie o „proză scurtă” memorialistică, autobiografică, nostalgică, a vârstei inocente, îndrăgostită de vreo „Sofie”, în epoca unor Delilah, the Beatles, care-i trădează entuziasmul erotic și fidelitatea sentimentală.
Ion Popescu Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie, cronicar literar
