Într-un colț mic de pe strada Traian din „buricul“ Târgu Jiului, între miros de piele, cauciuc și materiale de lucru, o meserie veche încă rezistă. Ion Lătărețu, cunoscut de cei care îi trec pragul drept „Ciobi Cizmaru”, are 59 de ani și de aproape 40 de ani repară încălțăminte, coase, vopsește piele și încearcă să salveze de la gunoi lucruri pe care alții aleg astăzi să le înlocuiască. Cel mai mare regret al său nu este însă că are tot mai puțini clienți, ci că, în patru decenii, nu a găsit nici măcar un tânăr care să vrea să învețe meseria.
Atelierul lui Ion Lătărețu se află la parterul unei clădiri de pe strada Traian din Târgu Jiu, în apropiere de Centrul de Calcul. Este o încăpere mică, în care fiecare unealtă își are locul și fiecare obiect adus la reparat vine cu propria poveste.
Aici, „Ciobi Cizmaru” repară încălțăminte, coase sandale, schimbă flecuri, vopsește articole din piele și face diferite lucrări de ajustare sau modificare a încălțămintei. Acesta îmbină cizmăria și marochinăria, meserii tradiționale care, în prezent, sunt tot mai greu de găsit. Ion Lătărețu face asta de aproximativ 40 de ani și, spune el, nu a făcut altceva.
A învățat greu meseria și nu a mai plecat din ea
Drumul spre cizmărie nu a fost unul ușor. A intrat ca ucenic, într-o perioadă în care meseriile practice aveau un cu totul alt loc în societate. A învățat pas cu pas, cu răbdare și multă muncă. Astăzi, după patru decenii, spune că îi este greu să se gândească la momentul în care nu va mai putea lucra. Are doi copii, o fată și un băiat, însă niciunul nu i-a călcat pe urme. Amândoi sunt frizeri, iar soția sa este coafeză. El a rămas însă fidel cizmăriei.
„În 40 de ani nu a venit nimeni să învețe”
Poate cel mai trist lucru din povestea lui Ion Lătărețu este că, deși ar fi vrut să transmită mai departe ceea ce știe, nu a găsit pe nimeni interesat. În patru decenii, spune meșterul, niciun tânăr nu a venit să-i ceară să-l învețe meserie. Și nu doar că ar fi fost dispus să-l învețe, ci chiar ar fi făcut eforturi pentru ca ucenicul să poată duce perioada de pregătire până la capăt.
„Aș fi fost dispus să și cazez copilul sau tânărul, numai să învețe meseria asta”, spune, cu regret, cizmarul.
A încercat chiar și cu nepotul său, fiul fratelui. Tânărul a ales însă să plece în străinătate, sperând că, după ce va strânge suficienți bani, se va întoarce în țară. Poate atunci va învăța meseria. Ion Lătărețu nu este însă foarte optimist.
De ce nu mai vrea nimeni să fie cizmar?
Răspunsul este simplu: nu mai este o meserie din care un om să poată trăi ușor astăzi. Dacă în trecut cizmarul putea avea un atelier și își putea câștiga existența din această activitate, lucrurile s-au schimbat radical. Astăzi, un tânăr care ar vrea să înceapă o astfel de meserie, spune Lătărețu, ar trebui să facă, probabil, și altceva în paralel pentru a avea un venit suficient. Iar concurența vine chiar din schimbarea obiceiurilor oamenilor.
„Mai bine cumpăr altele cu 30 de lei”
Magazinele second-hand și cele cu produse ieftine au schimbat și ele piața. Exemplul dat de cizmar este cât se poate de simplu: dacă o reparație costă 20 de lei, iar un client găsește la reducere o pereche de încălțăminte cu 30 de lei, preferă de multe ori să cumpere alta.
„De ce să o mai repar?”, este logica pe care o întâlnește tot mai des.
Așa se ajunge ca încălțămintea care ar mai putea fi folosită să ajungă la gunoi, în timp ce meseriașii care ar putea să o repare devin tot mai puțini.
De la comenzi în weekend, la program redus
Schimbarea se vede și în atelierul lui Ciobi. În urmă cu ani de zile, avea atât de multe comenzi încât lucra inclusiv în weekend. Astăzi, cererea este mult mai mică. În medie, între 50 și 100 de oameni îi mai trec pragul într-o lună, iar vinerea își încheie programul chiar la ora 14:00, din cauza numărului redus de solicitări. Programul este acum, în general, de luni până vineri, între 08:00 și 16:00. Cu toate acestea, nu renunță.
Încă mai vin oameni din tot Gorjul
Ion Lătărețu are clienții săi fideli, iar unii vin de la distanțe considerabile. O femeie care s-a mutat din Rovinari la Băilești, în județul Dolj, continuă să ajungă la atelierul lui ori de câte ori are nevoie de o lucrare pentru încălțămintea fiului său, care are nevoie de o modificare specială la talpă din cauza unei probleme la picior. Astfel de lucrări sunt, de altfel, printre cele pe care le face astăzi cel mai des: flecuri, cusături, reparații la sandale, modificări ale tălpilor sau adaptări speciale pentru persoane cu probleme locomotorii.
Și materialele au devenit o problemă
Nu doar clienții sunt mai puțini. Și materialele necesare pentru practicarea meseriei se găsesc tot mai greu. Cauciucul, materialele pentru flecuri și alte componente nu mai sunt la fel de ușor de procurat, iar ceea ce se găsește pe piață nu are întotdeauna calitatea de altădată.
În această situație, Lătărețu spune că are un om căruia îi este recunoscător: „domnul David de la Artego“, care îi oferă cauciuc fără să-i ceară bani. Gestul este important pentru meșter tocmai pentru că îl ajută să continue.
„Pe vremuri se făcea totul pe comandă”
Ciobi Cizmarul își amintește de o perioadă în care oamenii nu aruncau atât de repede lucrurile. Încălțămintea și hainele se făceau pe comandă, se reparau, se modificau și erau păstrate ani de zile. Nu exista abundența de astăzi, iar calitatea era, în multe cazuri, mai importantă decât prețul. Printre cele mai complicate produse pe care le realiza odinioară erau cizmele militare. Putea să facă una sau două perechi într-o lună, iar produsul era foarte căutat. Era o muncă dificilă, iar cei care nu reușeau să țină pasul cu cerințele puteau chiar să-și piardă locul de muncă. Astăzi, astfel de lucrări aproape că au dispărut.
Meseriile „murdare” pe care nu le mai vrea nimeni
Lătărețu crede că există și o problemă de mentalitate. Meserii precum cizmăria, tâmplăria, strungăria sau croitoria nu mai par atractive pentru mulți dintre tinerii de astăzi.
„Nu mai vor să se murdărească pe mâini”, spune, în esență, meșterul.
Și își amintește că nici în tinerețea sa, cizmăria nu era neapărat o meserie privită cu admirație. Exista chiar ideea că astfel de meserii erau pentru cei care „nu erau buni de carte” sau pentru persoane cu dizabilități. Realitatea era însă cu totul alta: meseria cere îndemânare, răbdare, precizie și foarte multă muncă.
O meserie care își caută un urmaș
Astăzi, în Târgu Jiu, pe lângă Ion Lătărețu, mai sunt doar câteva persoane care se ocupă de astfel de lucrări. Problema nu este însă doar a Gorjului. În multe orașe din țară, cizmarii au devenit o raritate. Dovada vine chiar de la clienții domnului Lătărețu: oameni care au copii la facultate în București sau Timișoara îi aduc încălțămintea la reparat atunci când se întorc acasă, pentru că în orașele respective nu au găsit un meșter care să le rezolve problema.
„Mi-ar părea rău să dispară”
Ion Lătărețu nu se plânge că muncește. Îi pare rău că nu are cui să lase mai departe ceea ce a învățat în 40 de ani. Pentru el, cizmăria nu este doar o meserie.
Este viața lui profesională. Iar într-o lume a consumerismului, în care lucrurile se cumpără și se aruncă tot mai repede, atelierul mic de pe strada Traian rămâne unul dintre puținele locuri în care un obiect vechi primește o nouă șansă. Poate că într-o zi cineva va trece pragul atelierului nu cu o pereche de pantofi în mână, ci cu dorința de a învăța. Până atunci, Ion Lătărețu, „Ciobi Cizmaru”, continuă să lucreze.
Pentru că meseria pe care a învățat-o greu și căreia i-a dedicat 40 de ani nu merită să dispară odată cu ultima generație de meșteri.
