Poezia ca inițiere în misterul ființei
Există cărți de poezie care se citesc într-o singură după amiază și există cărți care după ce au fost citite continuă să lucreze în conștiința cititorului. Volumul de versuri „Elegii din Ezoterezia” al poetului Ion Popescu-Brădiceni apărut la editura PIM din Iași în mai 2026 aparține, fără îndoială, celei de a doua categorii. Este o carte care nu se epuizează în suprafața textului, pentru că adevărata ei materie nu este doar cuvântul, ci ceea ce se află în spatele cuvântului: memoria, timpul, sacrul, moartea, identitatea, cultura, misterul și nevoia omului de a-și găsi un loc în ordinea nevăzută a lumii.
Poetul, la fel ca Aristotel în viziunea sa asupra lumii, se bazează pe conceptul de „primul motor imobil”, pe cauzalitate și pe forma pură, explicând cosmosul nu prin intervenție divină directă ci printr-o structură rațională internă.
Ion Popescu-Brădiceni construiește în „Elegiile din Ezoterezia” un spațiu liric original, al cărui nume însuși pare să funcționeze ca o metaforă programatică. Ezoterezia nu este doar un teritoriu imaginar, ci o geografie interioară a ființei, un spațiu de trecere între ceea ce se vede și ceea ce se presimte, între lumea concretă și lumea simbolică, între experiența individuală și memoria universală: „În afara curcubeului: noaptea-i/ ca o fântână, în care/ pământu-și tremură apele,/ pianul își consumă/ clapele întru/ Împărăția Eului/ meu de rapsod transmodern/ de la o tribună alături de/ un eșafod,/ căutând un mod/ de-a zidi o lume mai bună…/ mai bună…/ iar dacă nu mă opun/ voi fi doar eidolonul/ eliberat de timpu-mi/ greu cât o catedrală.” (Elegia a III-a – O Carte a Perfecțiunii).
Alăturarea dintre „Elegie” și „Ezoterezia” este, de altfel, fundamentală pentru înțelegerea cărții de versuri a domnului Ion Popescu-Brădiceni. Elegia presupune sentimentul pierderii, nostalgia după ce a fost, conștiința timpului care trece și a morții care se apropie. Ezoterezia presupune însă tocmai ceea ce nu poate fi epuizat prin simpla experiență a dispariției: misterul, inițierea, sensul ascuns, posibilitatea unei realități dincolo de speranță: „Secerat-am grâul c-o/ mistică hărnicie./ Urmează de-acum/ să inhalăm fumul/ numit zădărnicie!” (Elegia a IV-a – Un labirint al deșertăciunilor).
Iată că întreaga carte pare să fie construită pe o tensiune esențială: omul pierde, dar spiritul caută, timpul distruge, dar memoria recuperează, trupul moare, dar cuvântul încearcă să rămână; lumea se închide dar poezia deschide un luminiș (Heidegger). Tocmai această tensiune conferă cărții o densitate metafizică aparte.
Ezoterezia – un teritoriu al inițierii
Prima și poate cea mai importantă cheie de lectură a acestui volum de poezii este aceea a călătoriei inițiatice. Ezoterezia poate fi înțeleasă ca un spațiu în care poetul intră pentru a se reîntâlni cu propriile sale întrebări fundamentale. Nu este o lume a certitudinilor ci una a căutării, iar poetul nu pătrunde aici pentru a găsi răspunsuri definitive, ci pentru a înțelege de ce întrebările esențiale nu pot fi niciodată închise.
În acest sens, cartea se înscrie într-o veche tradiție europeană a literaturii ca drum. De la Dante la Rilke, de la Hölderlin la Eliot, literatura europeană a cunoscut numeroase forme ale acestei călătorii interioare. La Dante omul traversează Infernul, Purgatoriul și Paradisul pentru a ajunge la adevăr și lumină. La Rilke existența devine o experiență a fragilității, iar moartea este transformată într-o dimensiune inseparabilă a vieții. La Hölderlin poezia caută urmele sacrului într-o lume care pare să fi pierdut prezența divinității, iar la Eliot trecutul și prezentul se intersectează într-o arhitectură spirituală în care cultura devine memorie activă. La Ion Popescu-Brădiceni această călătorie capătă forma Ezoterezia, iar poetul nu traversează spații mitologice în sens clasic, ci parcurge propriul labirint al memoriei, culturii și conștiinței. De aceea credem că Ezoterezia poate fi interpretată ca o inițiere prin cuvânt. Fiecare elegie devine o treaptă, fiecare imagine o deschidere, iar fiecare amintire o posibilă revelație; de asemenea, fiecare moarte devine o interogație asupra nemuririi.
Luminișul ființei – o apropiere de Heidegger
Una dintre cele mai fertile perspective interpretative ale cărții domnului Ion Popescu-Brădiceni este raportarea sa la gândirea lui Martin Heidegger, în special la conceptul de „Lichtung” asociat ideii de luminiș, de deschidere, în care ființa devine accesibilă. Trebuie să precizăm că această analogie este de natură hermeneutică și nu presupune, în absența unei declarații explicite a autorului, o influență directă. Ea se întemeiază pe o afinitate de profunzime – atât filosofia heideggeriană cât și poezia lui Ion Popescu-Brădiceni converg în preocuparea pentru ceea ce se află dincolo de aparență: „Sunt un produs al noilor metode./ Am locuință în Uvedenrode,/ în care mă retrag din când în când,/ să întemeiez, iubito, prin cuvânt,/ un Nou Regat, vizibil în curând.” (Elegia a VIII-a – E veșnic soare în Uvedenrode)
La Heidegger, luminișul nu este un simplu spațiu al luminii, ci locul în care ființa poate să se arate. Totodată, ceea ce se revelează implică inevitabil și o zonă de ascundere. Această dialectică a revelării și a retragerii poate fi considerată una dintre cheile de lectură ale „Elegiilor din Ezoterezia”.
Poemul luminează, dar nu explică, iar cuvântul dezvăluie dar nu epuizează, însă imaginea deschide sensul dar păstrează misterul. În acest context, Ezoterezia poate fiind înțeleasă ca un luminiș poetic al ființei. Dacă la Heidegger luminișul este condiția apariției ființei, la Ion Popescu-Brădiceni poezia devine spațiul în care urmele acestei apariții sunt contemplate.
Poezia nu oferă explicații ale ființei, ea constituie locul de întâlnire cu întrebarea ființei: „Domnilor din fața Porții/ spre Etern, ce vreți să schimb?/ Zeilor de din Olimp,/ ce-mi tot ziceți că de-o vreme/ învățat-am a mă teme?” (Elegia a XXXIV-a – Un stil inamovibil)
Această perspectivă reconfigurează și sensul elegiei. Elegia nu mai este exclusiv un discurs al pierderii, ci devine o formă de apropiere de esențial. Conștiința morții intensifică înțelegerea vieții, conștiința trecerii amplifică valoarea memoriei, iar conștiința fragilității conferă densitate cuvântului. În acest sens elegia devine un exercițiu de luciditate metafizică.
Elegia timpului și memoria pierderii
Una dintre temele centrale ale acestei cărți este timpul, nu timpul cronologic, ci timpul interior, cel care modelează ființa și transformă trecutul în memorie activă. Poetul se situează într-o tensiune continuă între prezent și trecut, însă trecutul nu este un simplu depozit de amintiri, ci o prezență latentă care continuă să acționeze în prezent. Din acest punct de vedere acest volum de versuri poate fi pus în relație cu Marcel Proust, la care memoria involuntară recuperează timpul pierdut și îl reactivează în prezent. La Ion Popescu-Brădiceni memoria poetică îndeplinește o funcție similară: refuză dispariția definitivă a lucrurilor. Așadar, prin poezie trecutul nu este doar rememorat, el este reconfigurat. De altfel, una dintre funcțiile fundamentale ale elegiei este conservarea împotriva dispariției. Într-o lume dominată de efemer, poezia instituie o formă de continuitate. Din lecturarea elegiilor se conturează o idee esențială, și anume – omul nu poate învinge timpul dar poate crea împotriva uitării (această creație este însăși poezia).
Moartea constituie una dintre prezențele majore ale cărții însă, totuși, ea nu apare exclusiv ca final biologic, ci mai ales ca interogație fundamentală – ce rămâne după om? Ce persistă după dispariția unei generații? Ce supraviețuiește unei iubiri? Ce rămâne dintr-un loc, dintr-o cultură, dintr-o civilizație? Toate aceste întrebări, rezultate din elegiile lui Ion Popescu-Brădiceni, apropie cartea acestuia de tradiția marilor elegii europene și în mod special de Rainer Maria Rilke. În „Elegii duineze” moartea nu este opusul vieții, ci o dimensiune constitutivă a existenței. La Rilke omul este chemat să transforme efemerul în sens, iar la Brădiceni această transformare se realizează prin cuvânt. Astfel moartea devine un argument al creației.
Dacă viața este trecătoare, poemul încearcă să conserve ceea ce viața pierde, să salveze în general literatura. Din această perspectivă „Elegiile din Ezoterezia” pot fi citite și ca o carte a supraviețuirii prin cultură. Iată că poetul nu poate suspenda timpul dar poate conserva memoria, nu poate anula moartea dar poate institui un spațiu simbolic al continuității. El nu poate opri destrămarea lumii dar poate reconstitui lumea prin limbaj.
Elegia sacrului și absența lui
O altă dimensiune a acestei cărți este raportarea la sacru. În acest punct apropierea de Hölderlin este relevantă, acesta fiind unul dintre marii poeți ai modernității care are ca temă principală absența sacrului. Lumea contemporană pare să fi pierdut legătura cu divinul, iar poetul devine cel care caută urmele unei prezențe retrase. În elegiile lui Ion Popescu-Brădiceni sacrul nu este afirmat dogmatic, ci apare ca presimțire, interogație și mister. Ezoterezia devine un spațiu al sacrului posibil însă poetul nu afirmă „acesta este adevărul” ci el întreabă unde se află sensul, apoi oferă răspunsul: „Toamna, când culegeam viile și storceam mustul/ și rodul meu va fi cules și stors. Și ca și/ vinul/ cel nou voi fi depus în Vasele Veșniciei (după ce mă voi fi întors).” (Elegia a XXVII-a – Cuvântul și faptele) sau: „O clipă șezui locului/ acolo în preajma focului./ Cu mine odată stătu/ la fel de tăcut Enkidu.” (Elegia a XXXVIII-a – Țesătura din soliloc)
Desigur, interogația folosită de autor este specifică tradiției europene a poeziei. De la Dante la Eliot, de la Holderlin la Rilke poezia a funcționat adesea ca o formă de reconstrucție a relației dintre om și transcendență. Ion Popescu-Brădiceni reia această căutare într-un limbaj contemporan, fără dimensiunea sacrului. În Ezoterezia sacrul nu este certitudine, este o absență care continuă să interpeleze. Va urma
Mircea Tutunaru
