După rânduiala și iconomia lui Dumnezeu și după numirile darului de la Dânsul, Preaînțeleptul Ziditor nu descoperă deopotrivă tuturor tainele dumnezeieștii Sale Voințe, ci prin mijlocitori, adică prin sfinții luminând pe cei care suntem oameni, arătându-ne, astfel, Voia Sa cea sfântă, cărora le poruncește să o îndeplinească, precum se vede în cartea Prorocului Zaharia. În această zi a lunii noiembrie, care este a noua după luna martie, când a fost creată lumea, Sfânta noastră Biserică luptătoare, căreia îi trebuie ajutor, prăznuiește cu cântări o pleiadă de sfinți care se vor aduna în ziua cea înfricoșată a judecății Domnului și se socotește de dumnezeieștii învățători ai Bisericii, căci, după veacul acesta, va veni Fiul Omului, Judecătorul cel drept, întru slava Sa și toți sfinții Îngeri cu Dânsul, precum Domnul singur a zis în Evanghelia Sa: ,,Și va trimite pe îngerii Săi cu glas de trâmbiță și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, adică de la răsărit, de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte”! Deci, atunci, și pe noi, cei ce îi prăznuim pe sfinți, credința care luminează în Slava cea negrăită a Preasfintei Treimi, ne va afla ca niște credincioși slujitori ai lui Dumnezeu, care în vremea căderii satanei, din pricina mândriei și a depărtării lui de la Dumnezeu, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi și să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu, să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiți și cum se împărtășeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să mai luăm aminte, modul cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mândria lor și din înălțime au fost aruncați jos în adânc cei păcătoși, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața și s-a coborât pe pământ! Știm că Biserica, după credința noastră, se împarte în două: Biserica luptătoare, adică aceea care cuprinde pe credincioșii care sunt încă în viață și luptă împotriva tuturor relelor, și Biserica biruitoare sau triumfătoare, care cuprinde pe credincioșii care au trecut din viață și au biruit toate uneltirile cele rele, împărățind cu Domnul în Cer.
,,Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”!
Prin Slava Preasfintei Treimi, Lumina lui Hristos este mai puternică decât luminile minţii noastre şi lămureşte problema vieţii şi a morţii când Hristos a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cine rămâne întru Mine, de va şi muri, viu va fi!”, iar, în acest fel, omul este chipul lui Dumnezeu şi chipul Său nu poate fi muritor. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, iar, pentru noi, creştinii, viaţa este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, pentru că Evanghelia Lui este Evanghelia vieţii nemuritoare! Numai Mântuitorul ne-a dat putere, prin lucrarea Sfântului Duh, să ajungem la asemănare cu El, chemându-ne la sfinţenie: ,,Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). În acest duh ne vrea Hristos, al sfinţeniei, pentru ca toţi să fim una precum Noi una suntem (Ioan 17, 21-22), ca să fim sfinţiţi în adevăr (Ioan 17, 19) şi să Se preamărească Hristos în noi. Prin faptele noastre, Voia Lui să o împlinim, fiindu-i credincioşi şi ascultători, împlinitori până la moarte, pentru că exemplu îi avem pe strămoşii noştri. De aceea, să ne aducem aminte de ei, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa! Dar, credinţa noastră în Hristos trebuie dovedită prin împlinirea faptelor, căci după Sfântul Apostol Iacob: „Şi diavolii cred” (2, 19) dar voia lui Dumnezeu nu o fac! Deci, să fim întăriţi în adevărul mântuitor, crezând în puterea lui Dumnezeu, care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii. Fără îndoială, vestea cea bună înseamnă bucurie, dar mila Domnului întrece durerea, chiar dacă un fel de lipsă de cuviință rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă se abate asupra omului! Toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus Domnul sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi în Preasfânta Treime, ca să aibă viaţă veşnică. Pe apostoli i-a pregătit prin cuvântul învăţăturii, prin semnele şi minunile ce le-a săvârşit, pentru că le-a vorbit deschis despre împărăţia cerurilor şi despre tainele credinţei, când urmau să-L vadă preamărit, după moartea Sa pe cruce, în slava Învierii.
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
În credinţă este un urcuş, deoarece, nu pe toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel. Biserica este purtătoarea credinţei, pentru că în Biserică, pe unii i-a pus Dumnezeu prin Hristos Iisus, slujitori ca să înveţe şi să păstreze tainele credinţei şi să nu fie defăimat numele lui Dumnezeu, iar, prin auzirea cuvântului adevărului, să se întărească mai mult credinţa, să avem pace cu Dumnezeu şi iubire între oameni. Ca urmare, credinţa cea adevărată este lucrătoare în iubire, pentru că trebuie să iubim şi să ajutăm pe aproapele nostru, indiferent de ce credinţă, culoare, neam este sau ce pregătire are, să ajutăm cu sfatul, cu fapta şi în orice moment, un om să fie ajutat spre tot lucrul cel bun, căci în el este chipul lui Dumnezeu pentru care s-a răstignit Hristos Mântuitorul ca să-l răscumpere. Credinţa noastră a păstrat unitatea Duhului lui Hristos, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, prin care am primit-o şi am păstrat-o pentru a deveni fiinţa noastră naţională. În acest fel a devenit credinţa «lege strămoşească», rânduiala care ne-a întărit şi ne-a unit în faţa vitregiei vremurilor. Este elocvent cuvântul Mântuitorului Hristos pentru Biserica şi poporul nostru: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”, de aceea, strămoşii şi-au înălţat altare şi biserici în care au exprimat credinţa. În Biserică, ne desfăşurăm cultul învăţăturii noastre, aici simţim că începe împărăţia lui Dumnezeu, că deasupra cerul este cu noi pe pământ, că noi pământenii ne ridicăm spre cer. Prin credința care luminează în Slava cea negrăită a Preasfintei Treimi, Hristos Domnul coboară la Sfânta Liturghie și e prezent pe masa Sfântul Altar, iar, Lui ne închinăm şi Lui Îi slujim, precum străbunii noştri au ştiut să I se închine şi să-L slujească. În loc de concluzie, credinţa dă putere, luminează şi îl eliberează pe om de patimi, îl împacă pe fiecare cu Dumnezeu şi-l face fiu al lui Dumnezeu, dacă trăieşte în pace cu semenii săi. Credinţa fără fapte este moartă, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacob, iar Mântuitorul ne cere: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 10). Adevăratul credincios creştin al Bisericii noastre a împletit totdeauna munca şi rugăciunea, după exemplul Apostolului Pavel, care ne zice: „Fiţi mie următori precum şi eu urmez lui Hristos!”, așa că pentru orice creştin, pentru cel care cunoaşte învăţătura adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu, nici moartea nu mai este sfârşitul vieţii, ci continuarea ei dincolo de mormânt în veşnicie. Urmarea Lui este asigurarea vieţii veşnice, iar, cine crede în El şi face voia Lui, are viaţă veşnică.
Profesor dr. VASILE GOGONEA
