* La 80 de ani, vine zi de zi din sat cu marfa la Târgu Jiu: „Eu am muncit și acum în grădină, singură”
Are 80 de ani, o pensie mică, dureri cumplite la genunchi și totuși, aproape în fiecare zi în care vremea îi permite, își ia zarzavaturile și legumele și vine la Târgu Jiu ca să le vândă. Tanti Măria, din Bucureasa, comuna Dănești, își muncește singură grădina, crește păsări și apoi vine în oraș să vândă ce reușește să producă. Nu are tarabă în piață, pentru că nu își permite să o plătească. Așa că își așază marfa simplu, pe o bancă, în centrul orașului, și așteaptă.
Am găsit-o pe tanti Măria într-o dimineață, așezată pe o bancă, cu marfa lângă ea și cu speranța că se va opri cineva.
Avea ouă, fasole și verdețuri. Uneori aduce morcovi, pătrunjel sau ce mai reușește să scoată din grădină. Nu este comerciant în sensul clasic al cuvântului. Nu are magazin, nu are tarabă și nici nu vine cu mașina încărcată de marfă. Are, însă, ceva ce pare să nu-i fi lipsit niciodată: obișnuința de a munci.
Genunchii o dor, dar mâinile încă vor să muncească
La cei 80 de ani, mersul a devenit pentru ea o adevărată încercare. Povestește că are probleme serioase la un genunchi și că, uneori, abia reușește să pună piciorul jos.
„Nu mai pot să merg cu piciorul deloc. Mă doare foarte tare. Am fost la doctor și mi-a spus că trebuie operație. Mi-am făcut trei injecții, dar m-au costat foarte mult. Am pensie mică și nu am avut bani, așa că trebuie să mă descurc cum pot”, povestește femeia.
Și totuși, durerea nu a făcut-o să renunțe la gospodărie. „La 80 de ani am muncit și acum în grădină, singură. Am muncit și m-am străduit. Dar ce să fac acum? Aș vrea și nu pot. Nu mai pot pe picioare”.
Este probabil cea mai simplă descriere a vieții ei: ar mai vrea să facă multe, dar trupul începe să-i pună limite.
Nu merge la piață. Taraba costă, iar ea nu-și permite
Tanti Măria vine în centrul Târgu Jiului de aproximativ trei ani.
De luni până vineri, atunci când vremea este bună, își aduce produsele și încearcă să mai câștige câțiva lei.
Piața nu este o variantă pentru ea.
Spune că ar trebui să plătească pentru tarabă, dar la pensia pe care o are, fiecare cheltuială contează.
„Nu pot să mă duc în piață. Acolo trebuie să plătesc taraba, plătești pentru toate. Așa, aici, mai stau și eu și încerc să vând ce am. Pensiile sunt mici. Ce să facă și oamenii?”, ne-a spus tanti Măria.
Așa că centrul orașului a devenit, pentru ea, locul în care încearcă să-și vândă munca. Nu are pretenții.
Nu negociază agresiv și nu aleargă după clienți. Stă și așteaptă.
„Măcar mai fac și eu un bănuț”
Pentru unii, câteva zeci de lei în plus pot părea puțini.
Pentru tanti Măria, însă, banii obținuți din ouă, fasole sau legumele din grădină contează.
„Măcar mai fac și eu un bănuț. Ce să fac? Pensia este mică și trebuie să mă descurc.
Dacă am ceva în grădină, muncesc, produc și vin să vând”, a mărturisit bătrânica.
Are și clienți care o caută din când în când, iar unii vin special după ouă.
„Câteodată vin oamenii să le dau ouă, că nu au. Când nu am, ce să fac? Trebuie să le spun că nu am”, a spus femeia.
În rest, depinde de zi. Uneori vinde, alteori pleacă acasă cu o parte din marfă.
La 80 de ani, urmărește și politica
Deși pare preocupată de treburile din gospodărie, tanti Măria este la curent și cu politica.
Urmărește ce se întâmplă la București și are opinii clare despre politicieni și partide.
Nemulțumirea ei pornește, în primul rând, de la scumpiri și de la ceea ce simte în fiecare zi în propriul buzunar.
„Ce să facem? N-avem cu cine. Se pun dări în cap. Benzina, motorina, mâncarea, toate s-au scumpit. Ce să mai facem?”, a replicat tanti Măria.
Îl menționează și pe Ilie Bolojan, despre care vorbește cu nemulțumire: „Ce a făcut Bolojan, nu mai poate îndrepta nimeni. Nu mai poate. Nimeni nu mai îndreaptă”.
Când discuția ajunge la partide și la posibile alianțe politice, femeia arată că urmărește și aceste subiecte.
„Mă gândesc că poate fac alianță AUR-ul cu PSD-ul și fac un Guvern. S-ar putea să facă treabă așa. Oamenii mai vor și ceva nou”, a spus bătrâna.
Nu pretinde că are soluții pentru politicieni. Spune doar ceea ce vede și ceea ce aude, prin filtrul propriei vieți.
„Copiii nu sunt ca mine”
Tanti Măria vorbește și despre cei doi băieți ai săi, plecați în străinătate.
Spune că fiecare și-a făcut viața lui, iar ea a rămas să se gospodărească așa cum poate.
„Am doi băieți plecați în străinătate. Cât sunt aici copiii, îi crești, îi ajuți, iar după aceea fiecare își vede de viața lui”, a mărturisit femeia.
Nu se plânge prea mult. De fapt, atunci când conversația devine mai apăsătoare, revine repede la lucrurile pe care le are de făcut.
La marfa de pe bancă. La grădină. La ouă. La vreme.
Stă până la ora 15:00, dacă vremea ține cu ea
Într-o zi obișnuită, tanti Măria poate rămâne în centrul orașului până după prânz. Când vine frigul, însă, nu mai poate.
„Eu stau până la trei încolo. Vreau să vând și eu marfa. Să vedem dacă o vrea cineva.
Când e foarte frig, nu mai vin. Iarna ce să mai vând? Mai bag prin borcane, mai păstrez ce pot și asta este”, a precizat femeia.
Pentru ea, vremea nu înseamnă doar dacă este plăcut sau neplăcut afară.
Înseamnă dacă poate sau nu poate să-și câștige banii.
O lecție pentru cei care spun că „nu au ce face”
Povestea lui tanti Măria nu este despre o femeie care vrea să demonstreze ceva cuiva.
Nu ține discursuri și nu se consideră un exemplu. Dar, fără să-și propună asta, femeia de 80 de ani de pe banca din centrul Târgu Jiului transmite un mesaj mult mai puternic decât orice discurs motivațional.
La vârsta la care mulți oameni își doresc doar liniște și odihnă, ea încă se trezește, merge în grădină, îngrijește ce poate, adună produsele și vine în oraș să le vândă.
Și asta chiar dacă o dor genunchii.
Este imaginea simplă a unui om care nu așteaptă ca lucrurile să se rezolve singure sau ajutor de la cineva.
Tanti Măria nu are o rețetă complicată. Are o grădină, câteva găini, două mâini muncite și încăpățânarea de a nu sta degeaba.
Iar în fiecare dimineață în care vremea îi permite, își pune marfa lângă ea și așteaptă clientul care se va opri.
Poate că nu vinde mult. Dar, la 80 de ani, încă produce, încă muncește și încă încearcă.
