* „Mirosul acela de fân amestecat cu mirosul de carte veche era, pentru mine, ca un basm“
De aproape 30 de ani, Irina trăiește printre cărți. Le cumpără, le vinde, le citește și, uneori, le caută ani întregi pentru oameni care au rămas cu gândul la un anumit titlu. Anticariatul nu i-a adus bogăție, dar i-a oferit ceva ce spune că valorează mai mult: o viață exact așa cum și-a dorit-o.
Pentru Irina, apropierea de cărți nu a început odată cu deschiderea anticariatului. A început în copilărie, într-o familie în care volumele ocupau un loc important. Părinții și bunicii i-au transmis pasiunea pentru lectură, iar una dintre cele mai puternice amintiri ale sale este legată de cărțile ascunse în perioada comunistă.
„Eram foarte mică, iar bunicii mei îmi făcuseră și mie o bibliotecă din cărțile pe care reușiseră să le salveze în perioadele acelea tulburi comuniste, când se ardeau cărți. Le ascunseseră undeva, într-o magazie, sub niște baloți de paie. Era ultima magazie, cea în care intram și nu mă găseau. Acolo descopeream cărți vechi, iar mirosul acela de fân amestecat cu mirosul de carte veche era, pentru mine, ca un basm”, a mărturisit Irina.
Mai târziu, pasiunea avea să crească și mai mult. Mătușa sa deținea o librărie înainte de 1989, iar Irina își amintește și astăzi emoția cu care aștepta cărțile noi.
„Am avut noroc că mătușa mea ținea librăria. Când primea cărți, știam că eram prima acolo. O ajutam să le așeze și plecam cu un braț de cărți și cu mirosul acela de carte nouă, tipărită. Am crescut, practic, între cărți”, spune Irina. Așa s-a format omul care, peste ani, avea să-și construiască viața în jurul cărților.
Dintr-o casă în care nu mai încăpeau cărțile, într-un anticariat
Irina și soțul său au crescut, la rândul lor, într-o casă plină de volume. Când au decis să înceapă această afacere, primele cărți puse la vânzare au fost chiar cele din biblioteca lor.
„La început, am pornit cu cărțile noastre de acasă. Ajunseserăm în situația în care aproape că nu mai puteam trăi în casa aceea, pentru că erau cărți peste tot. A fost greu să renunțăm la ele, pentru că erau cărți din sufletul nostru, dar am păstrat, bineînțeles, o parte dintre ele”, a spus proprietara anticariatului.
De acolo, lucrurile au crescut. Au început să cumpere cărți de la oameni care, din diferite motive, nu le mai puteau păstra. Uneori, în spatele unei biblioteci care ajunge la anticariat se află o poveste de familie: părinți care au murit, tineri care își întemeiază o casă și au volume în dublu exemplar sau oameni care se mută și nu mai au loc pentru cărți.
„Sunt aproape 30 de ani de când facem asta”
Irina a lucrat în imobiliare, iar soțul său este inginer geolog. La un moment dat, au decis să facă împreună ceva care să le placă.
„După ce am pornit afacerea asta, ne-am spus: hai să facem ceva ce ne place, ca să nu simțim munca drept o povară. Și așa ne-am trăit viața, frumos de tot, între cărți”, a declarat cititoarea. Au trecut aproape trei decenii, iar anticariatul a rămas parte din viața lor. Doar că, spune Irina, lumea s-a schimbat. Iar una dintre cele mai mari probleme pe care le observă este scăderea interesului pentru lectură. „Sunt aproape 30 de ani de când facem asta și e din ce în ce mai greu. Sunt din ce în ce mai puțini cititori și, mai ales, din ce în ce mai puțini copii care citesc. Numărul lor a scăzut treptat, de la an la an. Se simte și este îngrijorător”, a spus Irina cu o urmă de regret.Cu toate acestea, nu vorbește despre renunțar: „Sper să trecem și peste perioada asta în care avem atât de puțini cititori. Speranța moare ultima”.
Anticariatul care iese în stradă după oameni
Spațiul în care funcționează anticariatul a fost obținut cu sprijinul unor oameni de cultură din județ, pe care Irina îi menționează cu recunoștință. Dar locul are o problemă: nu este tocmai ușor pentru trecători să intre. Așa că, atunci când vremea permite, cărțile ies afară. Ideea este simplă: dacă oamenii nu intră în anticariat, anticariatul încearcă să ajungă mai aproape de oameni.
„Nu prea intră lumea aici, pentru că această clădire este cumva prea rece și prea oficială, iar oamenii se cam codesc să intre. Așa că ieșim cu cărțile în față, ca să fim mai aproape de oameni. Se mai oprește câte cineva, mai cumpără o carte dacă este în drumul lui și o vede. Dar să vină cineva special până aici, doar pentru anticariat, se întâmplă foarte rar”, ne-a spus Irina.
O carte căutată timp de 16 ani
Poate cea mai frumoasă parte a poveștii Irinei este legată de oamenii care nu uită o carte. Un client a căutat ani la rând un anumit volum. Au trecut 16 ani până când cartea a ajuns, în sfârșit, în anticariat. Irina nu uitase nici ea. „Au trecut 16 ani și, după 16 ani, am primit cartea aceea. L-am sunat imediat. Nu știa cum să-mi mai mulțumească, pentru că el credea că uitasem. Dar eu nu uit lucrurile astea. Dacă cineva îmi spune că își dorește o anumită carte, țin minte”, a spus proprietara anticariatului. bO altă întâlnire a avut loc chiar recent, când un bărbat venit din Cluj a intrat întâmplător în anticariat și a întrebat de o anumită ediție din „Citadela”, de Antoine de Saint-Exupéry. Cartea exista. Iar ediția era chiar cea pe care omul o citise în studenție și pe care o căuta de atunci. Sunt momentele pentru care, spune Irina, merită să continui.
„Nu mă văd făcând altceva”
Au existat momente în care s-a gândit să plece din țară. Spania, Franța sau Irlanda sunt prin locurile care i-au plăcut. Dar chiar și atunci când își imagina o altă viață, anticariatul apărea în plan. „La un moment dat m-am gândit să plec din țară. Îmi place mult Spania, îmi place Franța, îmi place și Irlanda. Când am fost prin locurile astea, m-am uitat chiar și după spații în care aș fi putut să deschid un anticariat. Pentru că, oricum, nu mă văd făcând altceva”, ne-a mărturisit Irina.
Pentru ea, anticariatul nu este doar o afacere. Este felul în care și-a construit viața.
Cărți de la 2 lei și volume vechi de aproape două secole
Prețurile sunt accesibile. Unele cărți pot fi găsite chiar și cu 2, 3 sau 5 lei, iar în exterior există și o cutie cu volume oferite gratuit.
„Avem și cărți pe care le punem gratuit într-o cutie, afară. Sincer, nici la acelea nu se uită prea multă lume. În rest, avem cărți de la 2, 3, 5, 10 sau 15 lei”.
În interior, prețurile cresc în funcție de carte, iar anticariatul are și volume mult mai vechi. Irina spune că unele dintre cele mai vechi cărți ajung până în jurul anului 1840.
Nu urmărește însă cu orice preț obiectele rare sau de patrimoniu.
„Am avut și cărți mai valoroase, dar nu lucruri de patrimoniu, pentru că acolo trebuie să le păstrezi în condiții speciale și să faci foarte multe acte. Noi suntem niște boemi. Nu vrem să ne complicăm și nici nu vrem să câștigăm neapărat foarte mult. Vrem să câștigăm atât cât să putem ține anticariatul în continuare, atât cât o să mai putem căra cărțile și să le punem și afară, și înăuntru”, spune Irina.
„Mi-e suficient cum suntem”
Irina recunoaște că anticariatul nu este o afacere din care să se îmbogățească. Vacanțele lor sunt simple, iar viața este departe de lux. Dar nu pare să regrete alegerea făcută.
„Nu spun că nu mi-ar plăcea să experimentez și altceva, cu mai mulți bani, poate doar din curiozitate, ca să văd cum este. Dar nu neapărat în locul a ceea ce fac acum. Mi-e suficient cum suntem. Vacanțele noastre sunt cu cortul, la sfârșit de săptămână. Nu avem pretenții foarte mari”, a spus proprietara anticariatului. Iar apoi spune, aproape ca și cum ar rezuma în câteva cuvinte întreaga sa poveste: „Cel mai mult îmi place că pot să citesc. Asta face parte din fișa postului. E tot ce mi-aș putea dori de la locul meu de muncă”.
O femeie care încă speră în cititori
Irina are două fiice, una stabilită în Dublin, cealaltă la facultate în București.
Amândouă citesc, dar nu crede că vreuna va continua să cumpere și să vândă cărți. Ea însă continuă. Și, chiar dacă observă că oamenii citesc mai puțin decât înainte, încă vede motive pentru care merită să țină ușa anticariatului deschisă. Poate fi omul care intră fără să caute nimic și pleacă având în brațe o carte pe care o căuta de ani de zile. Poate fi cineva care își amintește de anii de studenție când vede o anumită ediție. Sau poate fi un copil care descoperă, întâmplător, plăcerea de a citi. Pentru Irina, toate acestea sunt suficiente pentru a merge mai departe.
„Eu încă citesc. Poate nu mai citesc la fel de mult ca înainte, dar citesc. Și am descoperit foarte mulți autori despre care nici nu auzisem și care pur și simplu m-au fascinat. Am descoperit și cărți proaste sau plictisitoare, dar, dacă am început să le citesc, îmi este greu să le las din mână. Parcă îmi spun: «Hei, ai ceva de făcut aici!». Și le termin, chiar dacă uneori le citesc mai mult pe diagonală”, a explicat Irina.
Poate că aceasta este, până la urmă, povestea anticariatului: nu despre cărți care se vând, ci despre cărți care își găsesc oamenii.
